Posted on

Promoție pe timp de pandemie

Acum câteva săptămâni, am fost promovată la slujba pe care am început-o în mijlocul pandemiei. Sunt departe de mitul inginerului 10x, dar sunt evident foarte mulțumită de situație, mai ales că e un domeniu nou pentru mine, și jumătate din timp habar n-am ce fac.

De fiecare dată când mi se întâmplă ceva de genul ăsta, mă gândesc că hei, poate pot să scriu despre asta! După care îmi aduc aminte că am blog, încep să scriu, dar nu termin pentru că pe la jumătate încep să mă întreb ce cred, de fapt. Dar zilele astea când meditam la cum am ajuns în situația asta dat fiind că acum un an pe vremea asta abia știam ce înseamnă git rebase, am încropit trei realizări din ultima vreme, cu ajutorul conversațiilor din familie, mai ales cu fratele și sora mea.

Caută un mediu în care să poți să te dezvolți

Pe vremuri când eram tânără, în prima slujbă mi s-a părut important să-mi placă colegii cu care lucrez. N-avusesem parte de colaborări foarte interesante în facultate, și căutam oameni cel puțin la fel de pasionați ca și mine. Așa am descoperit că dacă ai colegi drăguți, chiar și viața într-o companie care se scufundă nu se simte așa de haotică.

De atunci am avut norocul să lucrez și în companii mici unde trebuia să fac de toate pentru toată lumea, cât și în companii cu munți de beneficii, mobilă scumpă, surle și trâmbițe. Toate păreau interesante și noi la vremea lor, dar din asta nu contează. Tot ce a contat, retrospectiv, a fost să învăț: întâi să-mi clarific mie însămi ce vreau să învăț, după care să caut oamenii și mediul în care să pot să fac asta.

Așa că zilele astea, cât încă lucrez pentru altcineva, pun accentul mult mai mult pe un mediu calm: sunt într-o companie bine gestionată unde avem autonomie, transparență, și responsabilității bine înțelese de toată lumea, mai ales de fondator. Oamenii sunt onești în privința compromisurilor pe care le fac zi de zi, caută idei și sugestii constant, dar cel mai mult îmi place că le pasă de mine ca persoană, nu ca resursă sau element într-un proces de feedback de 360 de grade (câh). Poate că pare plictisitor, că nu sunt la reprezentanța locală a unui gigant corporatist pe un Salariu Imens, dar calmul și absența colegilor delăsători sau pedepselor impersonale compensează mai mult decât e necesar.

Natura relației pe care o am cu oamenii de la muncă a evoluat considerabil. Da, vârsta contribuie, dar contează și faptul că olandezii cu care lucrez practică ceva în care cred și eu: self-management, sau autogestionare. Dezvoltarea personală decurge altfel dacă stimulentele sunt adecvate și angajezi oameni inteligenți și maturi. Știu ce vreau și trebuie să fac, dar aleg singură proiectele la care vreau să lucrez, și nu vine nimeni să îmi spună cum sau în ce ordine. E o gură de aer proaspăt față de companii în care diverși oameni nu erau dispuși să se întâlnească sau vorbească cu mine pentru că nu eram la nivelul potrivit în ierarhie. Pot să-mi fac treaba fără să vină cineva peste mine să-mi spună că dacă echipa mea nu ia proiectul X, mă pârăște, ca la grădiniță.  Nu e pentru toată lumea, dar cred că e o rută prea puțin explorată.

Străduiește-te să fii consecvent(ă), dar nu rigid

Când am scris că jumătate din timp habar n-am ce fac, chiar asta înseamnă. De multe ori iau sarcini peste nivelul meu de cunoștințe, și încep fiecare problemă cu o vagă idee despre ce ar putea să funcționeze sau ce ar trebui să fac. Mă forțează să abordez fiecare sarcină metodologic, și să gestionez constant fluxul de frustrări care apar inevitabil în programare. Ca urmare, consecvența e o lecție și practică importantă, mai ales dacă ești genul care uită să se hidrateze, uită să mănânce (sau își mănâncă problemele sub formă zaharat-procesată), uită să se plimbe, să facă sport sau să-și vadă de hobby-uri, sau uită chiar să doarmă dacă apare o problemă care te angrenează.

Consecvența implică multe lucruri care ar putea fi o postare în sine, dar cel mai important e  să fac câte puțin zi de zi, nu tot deodată, și să reflectez în mod regulat asupra evenimentelor. Efectele pozitive sunt destul de clare atunci când spui că vei face ceva și chiar o faci. Reflectatul asupra lucrurilor există și pentru că există și un aspect insidios al consecvenței rigide: lași usa deschisă  ca alții să profite de automatismele din care nu mai ieși sau nu poți fi convins, sau o iei singur la vale prin decizii din ce în ce mai proaste, divorțate de realitate.

Pentru mine, partea de rezolvare a problemelor e un proces constant de reeducare. După peste zece ani într-o altă paradigmă profesională care valorează relațiile interpersonale, țara ingineriei și programatului valorează mult mai mult rezolvarea problemelor corect și la timp: codul ori funcționează, ori nu. Experiențele din liceu nu m-au pregătit prea mult în sensul ăsta, ci au fost pline de spaimă și teroare, din care nu-mi aduc aminte nimic util. Mi-a luat mulți ani până să mă bucur de lucrurile făcute cu pași mărunți, de plăcere, nu de frică sau pe baza aștepărilor nerealsiste. Încă învăț. Danezii au o vorbă, tradusă literal de mine ca “onestitatea în lucrurile mici nu este un lucru mic” (“Ærlighed i små ting er ikke nogen lille ting”). Cam așa și cu consecvența.

Lasă ego-ul deoparte

Cândva într-o oră de psihologie în liceu am învățat despre ego, după care toată lumea a uitat și nu s-a mai vorbit deloc despre felul în care biologia, chimia și fizica contribuie la funcționarea creierului și modul în care operăm zi de zi, de multe ori inconștient. Păcat, pentru că ego-ul perfid se strecoară peste tot, mai ales în domenii despre care mulți oameni cred că există un adevăr obiectiv care învinge tot. Ha ha. Cu cât sunt mai mari sau valorate recompensele externe, cu atât e mai mare concurența, și cu atât sunt mai mari ego-urile și ciocnirile, plus jignirile și sabotajul. Se aplică de la orice ciclu de promoție într-o companie oarecare, până la ciocnirile mari, ca de exemplu dintre cercetători faimoși din domeniul inteligenței artificiale finanțați de corporații ca Google, Microsoft, și alții.

Problema e că în majoritatea activităților de zi cu zi, un ego supradimensionat e o povară. O mare schimbare pe care o observ față de acum zece ani e faptul că identitatea și problemele de identitate sunt în prim plan online. Anecdotic, văd din ce în ce mai mulți oameni care cred că cineva are ceva cu ei sau o să le strice imaginea dacă întâmpină disconfort, conflict, sau păreri contradictorii.

Ca paranteză, ,-am întrebat multă vreme dacă, când, și cum să menajez sentimentele celor cu care lucrez și interacționez. Dar am încercat, și s-a tradust într-o formă de neputință învățată. Plus, am și lucrat  cu un șef care prioritiza armonia și protejat oameni cu ego-uri fragile: politețuri false, de fațadă, vorbit pe marginea subiectului. Nimeni nu avea probleme de raportat. Până când problemele au devenit atât de mari încât s-a restructurat toată compania și zeci de oameni și-au pierdut slujbele. A fost o pierdere de timp, încredere, și bani pe toate planurile.

Revenind la programatul de zi de zi, subscriu la ideea de „programare fără ego”. Am aflat că vine dintr-o carte din 1971 numită The Psychology of Computer Programming de Jerry Weinberg. Restul cărții nu mă privește atât de mult, dar conceptul e simplu: nu îți crea o identitate din liniile de cod pe care le scrii, indiferent cât de inteligente sunt sau cât de inteligente te fac să te simți atunci când le scrii.

Jeff Atwood a citat lista completă și primele trei merită repetate:

  •  Acceptă că o să greșești. Din fericire, cu excepția câtorva dintre noi, greșelile sunt rareori fatale altor oameni care folosesc soft scris de noi. Prea mulți oameni au senzația că sunt slabi dacă greșesc, sau au ceva idei și așteptări fixe pe care le poartă ca niște poveri pe umeri, când de fapt e fix invers: dai dovadă de înțelepciune și maturitate dacă arăți că nu le știi pe toate, și știi cum să înveți din greșeli.
  • Nu te identifica cu liniile de cod pe care le scrii. Cei care se identifică prea mult cu munca lor percep orice greșeală ca o jignire la adresa lor. Am lucrat cu o persoană căreia îi creștea anxietatea înainte de sesiunile în care echipa trebuia să îi evalueze munca. Dacă primea orice sugestie că nu a făcut perfect, brusc se îmbolnăvea a doua zi și trebuia să lipsească. E neplăcut pentru toată lumea. E mai simplu să nu iei nimic ca fiind personal. Dacă cineva te atacă ad hominem pentru ceva, e ceva mult mai în neregulă cu mediul în care lucrezi și ce tolerează.
  • Indiferent cât de mult „karate” știi, mereu o să fie cineva care știe mai mult. Poți să și înveți mișcări noi, și e mai bine să ceri să înveți o mișcare nouă decât să-ți fie frică de cei care știu mai mult. Contribuțiile celorlalți trebuie căutate, nu evitate.

Cred că îmi place pentru că subscriu la ideea de lipsă de atașament față de lucruri temporare în general. Nu sunt una cu ideile mele, nu sunt nici una munca mea, identitatea mea ca programator sau obiectele pe care le-am acumulat. O să mai tot fie din fiecare. Am trecut dintr-un oraș în altul, dintr-o țară într-alta, și dintr-o carieră într-alta pentru că e interesant și stimulant intelectual. Și cred că peste câțiva ani o să-mi pară bine că am făcut O Grămadă De Chestii Interesante, nu doar că mi-am pus un acoperiș deasupra capului sau am avut un iPhone 12 și nu 11.

Posted on

Problemă în căutare de soluție

Un prieten bun m-a alertat de existența unui thread pe Twitter care explică  cum funcționează tehnologia din spatele trendului recent de NFTs (Non-Fungible Tokens) ca vehicul pentru investiții în artă, sau creații digitale. Autorul face niște observații tehnic pertinente, dar care pot fi greu de înțeles. Pe scurt, cam orice persoană care înțelege (în esență) cum funcționează o bază de date, ar trebui ar trebui să-și dea seama rapid că ceva nu e în regulă. Dar problema e că multă lume nu înțelege, sau e investită în a nu înțelege.

Călătorind un pic în timp, prima dată când am auzit de ceva din domeniul ăsta era în 2007-2008 când eram la facultate și a apărut conceptul de bitcoin. Am aprofundat subiectul și experimentat un pic, ca să văd cu ce se mănâncă, cum funcționează, și cum arată comunitatea din jurul ideii. Dar la vremea aia nu mi s-a părut o investiție de timp foarte utilă sau înțeleaptă. Speranța, în mare, era că poți să faci bani prin speculație: cumperi criptomonedă, ții, vinzi când se apreciază, etc. Lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult.

De atunci, cea mai bizară și irațională experiență pe care am mărturisit-o a fost când locuiam în San Francisco prin 2018. Trecuseră deja zece ani după facultate. Eram la ceva petrecere cu niște semi-cunoscuți când am întâlnit o tipă devastată de faptul că ea și soțul au avut niște bitcoin pe un hard drive vechi pe care l-au pierdut în casă sau pe care l-au vândut din greșeală. Povestea senină că și-au scos ochii, răsturnat casa cu fundul în sus și aproape divorțat încercând să-l găsească, fără succes. De atunci am început să tot citesc despre oameni de rând care au pierdut sume mult mai mari în urma înșelătoriilor și insistă, ca cel din articolul din link, că “nu sunt, de obicei, idioți.” Dar totuși sunt idioți în acel lapsus momentar al rațiunii, în care o voce le șoptește că ar putea fi incredibil de bogați.

Revenind, și xcluzând oamenii care activau pe zona dark web, unde exit scam-urile merită postări separate, alții erau interesați din perspectiva tehnologiei. Speranța era că se poate aplica în domenii în care lipsește, de ex., viteza sau transparența tranzacțiilor, sau conceptului de proprietate a bunurilor. Ce-i drept, domeniul criptografiei și decriptării e foarte bogat și interesant, și legea copyright-ului și a proprietății suficient de încâlcită încât să ocupe mult timp.

Dar de aproape 15 ani de când a apărut conceptul, criptomonedele și tehnologiile asociate nu par să fi trecut prin ciclul tipic noilor tehnologii: un vârf de hype și interes, urmat de o cădere liberă în care ne dăm seama că  u e o soluție minune și trebuie să aplicăm multă muncă (trough of disillusionment), urmată de o revenire lentă în care tehnologia se maturează și apar critici care să o îmbunătățească, urmate de aplicații practice. Am citit destule articole din toate unghiurile. Acum cinci-șase ani am colaborat chiar și cu o bancă în procesul lor de a înțelege dacă conceptele astea noi le-ar putea fi relevante în activitățile de zi cu zi. La mult timp după ce ne-am încheiat colaborarea, nu par să fi produs sau descoperit ceva substanțial. Cu mici excepții, nu e (să zicem optimist, încă?) minunea preconizată acum un deceniu. Încă nu există un argument persuasiv, pentru o mare majoritate a populației, pentru ce problemă rezolvă, de fapt. Contribuie nuanțe la probleme existente, dar nu rezolvă.

Ce văd zilele astea e cam aceeași mărie cu altă pălărie. Văzut de departe, e ca un fel de plictis mare al oamenilor cu prea mulți bani. Când ai foarte mulți bani, poți să te joci cu sume destul de mari și să faci greșeli care nu te ustură prea mult pe termen lung. În lumea asta, conceptul recent de a cumpăra dreptul de a expune artă digitală prin NFTs, adică o intrare într-o bază de date găzduită de o companie care riscă să nu mai existe peste câțiva ani, pentru o lucrare asupra căreia nu deții nici drepturi de autor, aproape că pare o idee bună. Adică de ce nu? Să vedem ce iese. Pare hyped și poți să te lauzi la prieteni că ești pe val, și mai primești și publicitate. Acum hype-ul se mută, ca de obicei (dar mult mai rapid), de la bogați la restul lumii: toată lumea vrea o porție de acțiune. Investitorii timpurii nu pot decât să beneficieze dacă reușesc să atragă și mai mulți oameni în schemă, așa că fix asta încurajează.

Pentru restul, pare să fie un cult al lăcomiei în care participă oameni care sunt și lacomi, și creduli. Grupul ăsta de concepte asociate (criptomonede, NFT, SPAC, ICOs) arată mai mult ca un virus care se transmite prin lăcomie, decât o soluție elegantă la o problemă presantă. Aproape că dacă întrebi pe cineva dacă are criptomonede, șansele sunt că vei afla cât de lăcomă e persoana respectivă (printre altele).

Pentru marea majoritate de entuziaști pe care am cunoscut-o în ultimul deceniu, nu par să existe lucruri pe planeta asta de care să le pese cel puțin la fel de mult cât le pasă de subiectele astea, de exemplu hobby-uri, prietenii, acumulat cunoștințe, șamd. Când încep să vorbească despre subiect, li se aprind ochii. Se simt văzuți și înțeleși atunci când există un vocabular comun. Găsesc o comunitate și solidaritate puternică în oameni care întrețin aceleași idei: împreună, au senzația că sunt deosebiți față de restul lumii: la curent cu ce se întâmplă și e important în lume, că descâlcesc concepte pe care alții le găsesc dificile, au ritualuri de care se bucură în fiecare zi, și cred că alții (de ex., prieteni, parteneri, etc.) nu văd sau nu înțeleg oportunitatea care li se prezintă în fața ochilor.

Mi se pare că la final, investitorii originali, de obicei mult mai bogați și protejați decât marea majoritate (de ex. Elon, Chamath, frații Winklevoss etc.) pot oricând să se retragă, să spună că s-a terminat jocul, și să treacă mai departe ca gâsca prin apă. Dar restul nu.

În ultimii zece ani, am descoperit că perspectiva mea personală asupra banilor e mult prea diferită ca să tolerez ideea că ceva ce nu am dobândit prin meritul meu, sau nu e, prin virtutea tehnologiei, chiar al meu la finalul finalului, nu merită prea mult din atenția mea. Mă gândesc doar că spre deosebire de mania lalelelor și speculația din secolul 17 (care seamănă cu cea de acum), măcar lalelele puteau fi atinse.

Posted on

Gânduri de ianuarie: creierul încă hibernează

Nu știu unde a dispărut luna ianuarie cât eram ocupată cu o aplicație care mi-a acaparat aproape tot timpul de când a început anul. Dar s-au acumulat câteva gânduri răsfirate.

Programat

Am început să lucrez acum aproape șase luni. Uneori mă trezesc și mi se pare greu să cred că asta chiar e viața mea acum, și că lucruri care mi se păreau străine acum un an au devenit aproape banale. 
  
Momentele în care simt cel mai mult că progresez sunt cele în care îi ajut pe fratele meu sau pe sora mea cu ceva legat de facultate și programat: ori vorbit despre programat și ce înseamnă, ori sfaturi directe și lucrat la proiecte. Așa îmi dau seama cât de multe cunoștințe am acumulat față de acum trei luni, și conștientizez felul în care diverse concepte s-au rearanjat și sedimentat în creier după odihnă de Crăciun și anul nou.  
  
Între timp, mă uit la ce i se predă fratelui meu la cursurile  din facultate față de așteptările pe care le au profesorii de la proiecte și văd o discrepanța enormă. Li se cere să creeze aplicații și jocuri destul de complexe față de nivelul la care se predă, cu cerința explicită să utilizeze servicii Google, în speță Firebase și alte concepte gen Pub/Sub (de ex. pentru a adăuga funcționalitate de joc între mai multe persoane). Nu e ca și cum GCP n-ar fi compatibil cu Javascript mai vechi, dar există o nepotrivire între cerințe (“descurcă-te cu suita asta de produse”) și faptul că în seminarii abia învață mare lucru. Nici măcar nu li s-a predat ES6, sau vreo formă de JavaScript din ultimii ani sau ceva mai complex de hello world. Dat fiind că e la o facultate de arte și design, nu de automatică sau calculatore e mai mult decât bizar că se așteaptă la așa ceva, în stilul desenează o bufniță.
  
Dar uite așa că ajungem să facem video conferințe cu orele cât să trecem peste hop, și măcar petrecem mai mult timp împreună. Doar că nu știu ce s-ar fi făcut dacă era singurul din familie care se lovea de problemă asta, fără că altcineva să poată să îl sfătuiască. 
  

Cărți

Goodreads îmi spune că am citit vreo 10 cărți în ultimele două luni, și cred că pot să le categorisesc în două feluri:

Bucurii

  • Am redescoperit-o pe Ursula K. Le Guin, de data asta cu No Time to Spare: Thinking About What Matters, o culegere de postări de pe blogul ei. Unele au fost un pic diferite față de ce mă așteptam, în sensul că au fost incluse câteva despre pisica ei și aventurile cu șoarecii din din casa din Berkeley, pe lângă critici la adresa politicilor din țăra ei de naștere. Per total mi-au lăsat o impresie plăcută, ca niște ieșiri repetate la cafea cu o femeie inteligentă, înțeleaptă și pusă pe șotii. Nu știu multe femei cu care să am multe în comun, și sigur nu citesc în fiecare zi citesc despre femei care au fost influențate de anarhism, taoism și știință. Dar mi-a făcut plăcere să fac cunoștință cu Ursula, chiar și postmortem.
  • Am descoperit-o pe Rachel Cusk, cu observațiile ei pătrunzătoare pe care le atribuie personajelor din cărțile ei recente. Se pare că lumea e incertă sau strâmbă din nas la ea, dar mie îmi place. Prima carte pe care am citit-o, Outline, e mai mult că o schiță, așa cum sugerează și numele. Dar e suficient de interesantă încât să vreau să aflu ce să întâmplă cu protagonista-naratoare în următoarele două. Vreau să dacă devine mai mult decât un fel de echivalentul uman al unui test rorschach asupra căruia fiecare personaj pe care îl întâlnește proiectează altceva. Legat de ea, m-a intrigat scrisul ei suficient cât să citesc și Aftermath: On Marriage and Separation, o carte de non-ficțiune despre divorțul ei și cioburile emoționale pe care trebuie să le culegi în urma lui. Mi-e greu să am păreri despre experiențele oamenilor, dar o admir pentru curajul de a scrie despre asta. Așa am descoperit citatul asta dintr-un profil despre ea din New Yorker: 

Why, given her history, did she risk remarriage? She thought for a minute aș we gathered up our things. “I’m very strong,” she said. “The strongest thing about me îs my honesty. Not that it hâș helped me to be better at living. I have used my strength for the purposes of destruction. But now I can use it to build something that will last.”

  • Am vrut să citesc ceva mai substanatial despre stoici decât alte cărți apărute recent, și mi-a plăcut cartea istoricului Pierre Hadot, The Inner Citadel: The Meditations of Marcus Aurelius. Mi-a plăcut felul riguros în care contextualizează ideile stoicilor, istoria școlii de gândire și mediul în care au fost scrise, apoi traduse și popularizate de-a lungul anilor.

 Colțul “pomul lăudat”  

  • Lăudată de mulți prieteni care, cel mai probabil, nu dorm foarte bine dar sunt surprinși de faptul că sunt obosiți și iritați: Why We Sleep: Unlocking the Power of Sleep and Dreams  de Matthew Walker, un cercetător care se preocupă doar cu somnul. Cartea are criticile ei și autorul exagerează repetat că nu e bine să nu dormi, că altfel mori. Dar dat fiind că studiile arată că dacă ești obosit și nedormit îți scad mai multe puncte de IQ decât dacă ai fi beat, și oamenii răspund cu băuturi energizante și pastile, poate că are motive bine întemeiate. Chiar și-așa, oferă cel mai bun sumar recent al descoperirilor publicate despre somn și rolul lui în funcționarea corpului din ultimele decenii. Nu pot să spun că m-au surprins, dar nu e o doză rea de știință populară.  
  • Lăudată de GoodReads: The Midnight Library de Matt Haig. N-a fost pentru mine. Premiza e drăguță, cartea e suficient de scurtă, dar nu e genul de fantezie la care să mă pot raporta ușor. 
  • Lăudată de cunoscuți de pe GoodReads: Exhalation: Stories, o serie de povestiri scurte de Ted Chiang  în genul “SF speculativ”, unele într-un viitor la fel de apropiat ca cel din Black Mirror, dar fără tentă horror sau distopiană. Sunt drăguțe și te provoacă un pic la gândire, dar nu cred că o să rămân cu mare lucru din ele peste câteva luni.  

Femei in tehnologie

Săptămâna trecută șeful meu mi-a dat un link și mi-a sugerat să particip la o dezbatere între femei și pentru femei de la mai multe companii din Europa. Subiectul: cum să răzbați și să te angajezi în tehnologie, ca femeie. Prima mea reacție a fost să fiu sceptică, pentru că nu consider că am sfaturi sau povești care să li se aplice doar femeilor. 
  
Am mai cunoscut românce programator în Amsterdam și nu numai. Din cât am vorbit cu ele, par să aibă suces și nu s-au simțit discriminate la angajare. Cunosc și olandeze, dar ce-i drept mai puține: în olanda, cam 74% din femei lucrează part time. Oricum, când a fost vorba să plece dintr-o companie, au plecat din motivele uzuale: haos și proastă organizare, stres permanent, și șefi sau chiar șefe deranjați mental. 
Ori am progresat că femei mai mult decât cred organizatorii, ori am avut noi toate noroc, ori de fapt evenimentul e un prilej de socializare în care să vezi femei de succes și să auzi povești care să-ți dea curaj. Dar dacă asta e de fapt, nu mai bine vorbim despre altceva, și nu doar cu femei, despre femei?  
Posted on

Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie

De ceva vreme, văd unii oameni care insistă că vremurile sunt mereu tulburi. Sunt supărati, anxioși, și deprimați, deși s-ar putea să nu vadă lucrurile la fel și să fie de acord cu observația asta.

Oamenii la care mă gândesc nu sunt cei care au suferit ceva intens traumatic pe timpul pandemei sau înaintea ei, cum ar fi pierderea unui loc de muncă, unui părinte, sau partener. Sunt de obicei foști colegi și cunoștințe care locuiesc în țări sau orașe pașnice, în case confortabile, și familiile, copiii și / sau animalele de companie sunt bine îngrijiți. Suferă mai degrabă de o formă de contagiune emotională auto-provocată, pe bază a ceea ce absorb și interiorizează din media pe care o consumă: postări de pe rețelele sociale, știri, clipuri și alte forme de conținut de la diverse persoane (newslettere, YouTube, etc.) sau mass-media. Dar, din moment ce din în ce în ce mai mulți își iau știrile de pe rețelele de socializare, totul se aglomerează cam în același loc.

Mă gândesc la faptul că mulți din noi am fost invătați cum să facem față știrilor de către oameni care au trăit în vremuri în care nu aveau de-a face cu același volum de informații. Zilele astea e fix pe dos; avem mai multe surse de știri și divertisment decât știm ce să facem cu ele. Și multe vin de la companii (sau oameni) care ne-au exploatat fin psihologia și au perfecționat mecanismele care ne fac să simțim prost dacă nu suntem atenți la tot ce mișcă, să nu cumva să pierdem ceva.

Revenind, îi văd (sau se confeseaza a fi) într-un ciclu de citit știri, citit opinii despre știri de la experți (poate), văzut ce zice sau simte colectivul pe social media la care subscriu, etc. uneori la interval de câteva minute. Se simț îndatorați să producă nu doar păreri gratis zilnice că să nu rămână în urmă, ci “hot spicy takes”. Cu cât mai controversate (și probabil exagerate) părerile, cu atât mai bine.
Continue reading “Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie”