Inaugurez o categorie numită gânduri la cafeluță. Ceva mic cat am cinci minute de pauză cat cel mic se joacă.
Am dat recent peste un post de la un expert în textile de pe LinkedIn despre cum retururile mențin industria textilă pe linia de plutire. Ratele de retur sunt uriașe, mai ales online. O marcă cu care lucrează are 2% retur—excepțional în industrie—și tot vor să o reducă.
Apoi a venit un sondaj de la aceeași persoană: ce sunt retururile? Risipă pre- sau post-consumator? Răspunsurile s-au împărțit 50/50. Și întrebarea următoare: dacă am ști că retururile sunt post-consumator, adică e vina noastră pentru că am creat deșeuri textile, am mai comanda la fel de ușor?
Nu știu răspunsul. Bănuiesc ca e da, atâta timp cat nu exista alte constrângeri. Dar m-a făcut să mă gândesc de ce returnez eu lucruri.
Cumpăr foarte puține haine noi. Cele pe care le cumpăr sunt de nevoie, și intenționez să le port multă vreme, pe cat de mult posibil.
Citeam că elvețienii cumpără aparent 60 de piese pe an—mai mult decât cumpăr eu în trei ani, fără șosete și lenjerie. Între timp, lumea se îneacă în textile ieftine. Zoso scrie despre cum Temu, Shein și Trendyol vând blugi cu 50 lei, geci cu 100 lei—10-20% din ce cer alte companii pentru aceleași locații de producție. Vrem haine ieftine si multe, dar treaba asta nu funcționează pe termen lung, la nivel de generații lung. Pe lângă faptul că multe sunt făcute în condiții mizere, generează un șuvoi de cârpe care (momentan) nu pot fi reciclate ușor și devin deșeuri pe care încercăm să le ascundem pe oriunde prin lume; dar nici țările în care ajungeau de obicei nu le mai vor. Sunt pur și simplu prea multe.
Când am consultat demult pentru un retailer mare din UK, retururile erau la 40% în medie și încercau obsesiv sa le reducă. Pentru ca odată returnate, hainele nu mai au valoare. Doar că era mult mai ușor să comanzi și să returnezi decât să-ți dai seama dinainte că ceva nu îți vine sau că de fapt nu vrei obiectul. Cunoșteam oameni care glorificau faptul ca beau sau se îmbătați și comandau online, după care nu mai vroiau sau nici nu mai țineau minte ce comandaseră. Chiar și pentru cei care nu sunt așa, e greu să cumperi online și nu am rezolvat problema asta deși avem magazine online de peste cincisprezece ani. Prea puține obiecte și lumea nu comandă, prea multe și devine copleșitor. Dar cel fizic e și mai greu când nu ești lângă magazin.
M-am mutat între țări de atâtea ori, am lucrat remote atât de mult, că undeva pe parcurs am decis că nu vreau lucruri pe care să le mut de colo colo. Mă gândeam la un capsule wardrobe de 75 de piese. Dar nici măcar atât nu am acum.
Revenind la retururi. Când chiar cumpăr ceva și-l returnez, e pentru că: iau ceva ce ar fi trebuit să știu că nu o să meargă pe corpul meu (exemplu recent: am luat un set de casă două piese, pantalonii erau OK dar bluza enormă), sau pentru că am luat ceva corect ca dimensiuni, dar materialul era prea rigid, nu ceda, așa era prea strâmt și inconfortabil.
De ce e atât de greu să cumperi haine?
Am citit undeva că suntem ca niște coțofene—suntem atrași de lucruri deosebite și cumpărăm pentru viața pe care o imaginăm, nu pentru cea pe care o trăim cu adevărat. Viața mea: pantaloni de casă, cizme de cauciuc pentru grădină, pufoaică împotriva vântului. Ce salvez pe Pinterest: paltoane de lână, cizme, cămăși pe care le pot purta maxim patru zile pe an când sunt în oraș.
Să găsești combinația potrivită e epuizant. Nevoile potrivite stilului de viață. Mărimea ta reală. Un producător care confecționează sustenabil. Rezolvă diferențele de mărime dintre producători (am încercat, dar nu pot să fiu un mono consumator cu totul de la aceeași marcă). Găsește materialul potrivit care susține mișcarea și e confortabil și nu e din combustibili fosili. Să-ți cunoști culorile și formele care te avantajează. Să faci combinații care-ți dau încredere. Să cumperi lucruri care merg cu ce ai deja, să nu rămâi cu piese frumoase dar “orfane” pe care nu ai cu ce să le asortezi. Sau să ne decidem cu toții ca felul în care arătăm nu contează. Dar nu văd asta prea curând.
E un job full-time să te gândești la lucrurile astea.
Când lucram la birou, aveam un stilist profesionist care mă cunoștea. Știa stilul meu, mărimile mele. Nu cumpăram în fiecare sezon, dar o dată la câțiva ani. Am iubit și purtat hainele alea constant. Dar pentru cinci haine pe care le luam, mă punea să încerc cel puțin douăzeci, dar foarte bine alese. Acum, dacă am face același lucru comandând acasă, ar fi risipă.
S-a încercat ideea stilistului care să te ajute prin Stitch Fix si alte servicii similare in America dar nu au rezolvat ideea risipei, și nu de potrivesc modelului de creștere constantă pentru că au o audiență limitată.
Acum se încearcă și ideea hainelor făcute la comandă. Și nu ma refer aici la produse adaptate pentru o singură persoană, ci volume mici și ediții limitate. Precomenzi o geacă, aștepți câteva luni până când fabrica produce toate exemplarele și atunci o primești. E o nișă, cu siguranță: reduce problema risipei dar introduce o așteptare ca limitare naturală a fabricii, și presupune ca îți vei dori ceva din colecția producătorului.
Am învățat multe despre industria asta. Țin minte unde eram când s-a produs accidentul de la Rana Plaza, și de atunci am devenit mult mai conștientă despre costul enorm în suferință pe care îl produce goana consumatorilor după haine ieftine și multe. Toate brand-urile mari au puterea să impună reguli noi asupra lanțului de producție și să schimbe industria. Dar nu o s-o facă decât dacă se schimba consumatorii sau vin reglementări, și cel mai probabil o să fie mai scump, pentru ca trebuie să plătești la un moment dat pentru externalități.
Am învățat dar nu am rezolvat problema nici personal dar e clar ca nici la nivel de industrie. Până atunci încerc sa cumpar mai puțin, mai bun calitativ, și din locuri unde muncitorii au condiții mai bune. Sau de ce nu, second hand. Nu cred ca e soluția optimă, dar atâta timp cât risipa exista poate sa fie o strategie. Dar despre asta poate la alta cafeluță.