Capitol nou de primăvară

Bună dimineața la cafeluță.

N-am zis niciodată asta dar parcă se potrivește azi.

Suntem la miezul lunii aprilie. E primăvară, ne înnoim cu de toate, inclusiv eu și munca.

Azi ar fi trebuit să fiu în concediu de maternitate. Dar de luna asta nu mai am la ce companie să mă întorc pentru că se termină banii și cu ei un capitol mare, de trei ani din viață.

Nu pot să zic că e o surpriză pentru că știam dificultățile, dar sincer, mă bucur să fiu liberă. Am făcut cam tot ce mi-am dorit să fac profesional în rolul ăsta și am purtat toate căciulile, cum s-ar zice. Am scris cod, am făcut product, marketing, de toate. Mediul ăsta antreprenorial în care pornești totul de la zero e mediul în care mă simt de obicei cel mai fericită. Îmi plac diversitatea, autonomia, îmi place să construiesc echipe și să formez oameni, și îmi place să fac ordine acolo unde e dezordine în gândire, comunicare, cod, gândire, etc. Am acumulat multă experiență utilă și am întâlnit niște oameni minunați, iar pe unii din ei o să-i revăd la nunta lor vara asta (!)  Dar la un moment dat, ca acum, intervine și aici uzura.

După naștere, oricum nu prea aveam tragere de inimă să mă întorc și tot încercam să mă gândesc ce aș putea să fac la întoarcere, pentru că echipa nu mai era cea de dinainte după un alt val precedent de disponibilizări.

Și mai departe ce?

Pe LinkedIn și în social media toată lumea face bani și succes tot timpul. Dar știm cu toții (sper) că statistic vorbind, majoritatea oamenilor sunt nefericți la locul de muncă, conform Harvard Business Review, nu doar impresiei mele de fiecare dată când deschid aplicația. Nu e o descoperire nouă, dar e un fundal bun pentru faptul că multe din postările șlefuite sunt mai puțin despre realizări autentice ale unor oameni și mai mult despre un mecanism colectiv de autoalinare sau ego-trip-uri.

Nașterea copilului meu a provocat o schimbare profundă în abordarea mea față de carieră și dezvoltare personală. În loc să-mi adaptez viața în jurul muncii, acum lucrez în sens invers, pornind de la viața pe care vreau să o am.

Momentan mă gândesc la două lucruri: fie iau un job mai puțin interesant, dar care îmi acoperă cheltuielile, fie îmi creez propria companie.

Tind puternic spre a doua opțiune, pentru că de ce nu? Pot oricând să-mi iau alt job dacă nu iese, dar mai bine îl creez pe cel pe care îl vreau. Dar dacă fac pentru mine doar zece la sută din ce am făcut pentru alții, cred că pot să ajung destul de departe.

Am avut mult timp lunile astea să mă gândesc la viața pe care vreau să o am, cum vreau să trăiesc azi și peste zece ani, și cum ar arăta un job care să-mi permită asta. (PS: Scriu la persoana întâi dar până la urmă e un exercițiu în doi, în caz că nu e evident)

În perioada asta a vieții, nu mă interesează titluri de serviciu impresionante sau mărimea salariului. Cele mai frumoase zile le-am avut când am avut un salariu mic și în care simțeam o anumită libertate pe care n-am mai avut-o odată cu mai multe responsabilităși. Știu foarte bine cât îmi trebuie pentru ce vreau să fac, plus bani de rezervă, și vreau să am o perioadă mai liniștită decât intensitatea unui start-up care a luat bani de la VCs.

Proiecte actuale

Momentan lucrez la un proiect mic, și aici nu mă refer doar la bebe. Lucrez la o aplicație de management al proiectelor care să satisfacă o nevoie personală și interesul inițial al unei companii care pare dispusă să o folosească și să plătească pentru ea. Nimic grandios, doar o soluție țintită pentru o problemă specifică. Fix una din liniuțele pe care vreau să le bifez în viață la vârsta asta: să fac ceva mic, folosit de câteva zeci, sute, sau de ce nu, mii de oameni. Nu vreau milioane de utilizatori, scară largă, sume fabuloase de bani, infrastructură care trebuie monitorizată în weekend, etc.

Realitatea zilnică

Unele zile sunt mai ușoare decât altele. Uneori bebe doarme treizeci de minute, alteori două ore. Dar intră pe un făgaș în care devine mega-independent și nu mai vrea să se joace cu noi sau în prezența noastră. Și are abia șase luni. Știm ce urmează 🙂

Construirea unei companii în acest fel este asemănătoare cu grădinăritul, un hobby care îmi place foarte mult de când ne-am mutat la curte – un proces lent, intenționat, unde rezultatele au nevoie de timp pentru a înflori. Această perspectivă contestă cultura agitației prezentă pretutindeni, care cere rezultate imediate dar încurajează înșelăciunea și superficialitatea. În schimb, celebrează frumusețea muncii lente și pline de scop.

Ritualul meu dimineața zilele astea e simplu. Încep prin a mă întreba, „Lucrul pe care mi l-aș dori cel mai mult astăzi este…” Este o practică mică ce mă ajută să mă reconectez cu dorințele mele autentice înainte ca zgomotul zilei să-mi înăbușe vocea interioară. Recent, până să ajungem aici, a fost doar „odihnă” – și am onorat nevoia asta în loc să mă aglomerez cu muncă autoimpusă.

Oricum, fără declarații mărelnice – doar curiozitate, pași mici de la o zi la alta, de la o provocare la alta, și vedem mai departe.

Dacă citești și te găsești prins în narațiuni predefinite despre succes, muncă și dezvoltare personală, amintește-ți că cele mai profunde transformări încep adesea cu disponibilitatea de a privi lucrurile altfel.

Până la vârsta asta ar fi trebuit să am genți de designer, o mașină neapărat, dacă nu două, un blow dry înainte de o întâlnire importantă, un PhD sau un MBA. Dar mi-am dat seama că asta nu e personalitatea mea. E posibil să trăiesc o viață chiar dacă alții nu o înțeleg pentru că până la urmă nu e a lor, e a mea.