Am ajuns într-un punct magic, în care a venit primăvara, soarele și căldura, și am terminat un proiect la care lucrez de un an de zile. Am mai scris despre el în trecut, când abia trecuse un an de când am început să lucrez ca programator, dar nu știam dacă o să se extindă pentru încă un an, sau nu. Spre fericirea mea, s-a terminat.
A fost cea mai complexă aplicație la care am lucrat de când am început, și încă nu m-am obișnuit cu ideea că n-o sa trebuiasca sa ma mai ating de ea. Săptămâna viitoare avem o retrospectivă a sfertului de an la muncă, așa că am stat un pic să reflectez la cum m-a schimbat experiența ultimului an de zile.
Per total, o văd ca o experiență de formare grea, dar necesară. Aș zice că a fost atipică, de la cap la coadă: m-am angajat în miez de pandemie, lucrez de la distanță, și am multă autonomie, dar puține interacțiuni cu colegii. Mai mult, proiectul a fost pentru un client, ceea ce a complicat lucruri și adus alte exigențe decât dacă am fi lucrat pentru noi.
Simt că am atins un prag nou, și recent m-a surprins plăcut senzația că sunt capabilă să îndeplinesc sarcini mult mai complexe decât în aceeași perioadă a anului trecut.
Cele mai importante lecții ale proiectului: mentalitatea și perseverența
Proiectul m-a ajutat să-mi schimb mentalitatea, față în față cu o colaborare destul de dificillă, și cum să perserverez, chiar și atunci când simțeam că stau pe loc.
Am învățat multe despre cum să lucrez cu clienți ca programator, nu ca strateg sau product manager. Dar cele mai valoroase lecții au fost legate de așa-zisa mentalitate de creștere, sau mentalitatea dezvoltării proprii (growth mindset) și perseverență. Nu cred că mentalitatea de creștere sună foarte bine, dar încerc să evit prea mulți termeni în engleză, și nu am văzut traduceri românești mai bune.
Sunt două concepte de care cred că lumea a auzit destul recent, din cărți și podcast-uri populare. Nu vreau să reiau definițiile (sau problemele) lor, ci doar să reflectez la ce au însemnat pentru mine, atât pe proiectul ăsta, cât și întrecut.
Cum s-au schimbat lucrurile, în practică
La un moment dat mi-am dat seama că trebuie să-mi construiesc singură propriul colac de salvare care să ies la suprafață.
1.Tratez fiecare problemă ca o oportunitate să învăț ceva nou, indiferent cât de dificil ar părea
Cel puțin eu la asta mă refer când mă gândesc la o mentalitate de creștere: internalizezi ideea că ești capabil să înveți oricând, și din orice, și înveți să-ți gestionezi emoțiile negative care apar din frustrare. Pentru mine, de aici izvorăște perseverența: trebuie să cred că pot, dar, mai ales, trebuie să cred că merită făcut efortul, și devine mai ușor să-l fac. Altfel, slabe șanse să vrei să perseverezi când dai de greu, cel puțin în cazul meu.
Am început să tratez fiecare funcționalitate care trebuia implementată ca o lecție nouă despre o nouă parte a aplicației, o tehnologie nouă, sau un nou fel de a comunica ce fac si ce gândesc, în funcție de audiență și nivelul ei de cunoștințe.
2. Perseverența constă într-o muncă zilnică de sisif
Asta a însemnat să mă motivez singură, să-mi gestionez nivelurile de energie de pe parcursul zilei, să fac cele mai grele lucruri întâi, și mai ales să petrec timp încercând cu adevărat să înțeleg ce se întâmplă și de ce, ca să pot să-mi motivez fiecare decizie.
Ca să mă ajute, am început un jurnal privat, strict despre programat, dar poate o să scriu despre el altă dată – e deja la a treia versiune, și s-ar putea să mai evolueze. În același timp, am renunțat la ideea că programatorii dedicați programează și în weekend, un sfat popular pe Twitter și în cercurile de programatori pe care îi știu. Cum fiecare se relaxează altfel, mie mi-a prins mai bine să îmi fac timp pentru hobby-uri și plăceri care nu implică programatul, și să gândesc un pic mai bine la cum să mă bucur de ele, ca să pot să revin cu forțe proaspete în fiecare luni.
3.Am început să-mi felicit colegii pentru soluțiile pe care le contribuiau
Dacă clientul nu avea de gând să observe lucrurile bune pe care le făceam, cineva trebuia să o facă. Deși la început eram stângaci și neobișnuiți cu ideea, eventual a devenit un obicei benefic psihologic să ne sprijinim unii pe alții, și am devenit proprii noștri lăudători.
În cazul nostru nu cred că exista riscul să derapăm în iluzii nefondate despre cât de grozavi suntem, ci a fost o metodă necesară pentru a balansa negativitatea care domina relația cu clientul.
Mai departe
Nu știu ce urmează mai departe de aici, în afara faptului că nu o să mai lucrez pentru clienți terți, din cauză că se schimbă strategia. Probabil o să mai urmeze o aplicație mai complexă pe care să o dezvolt singură de la cap la coadă, pe care sper să o termin înainte să vină vara.
Cred că să vină eventual și un moment în care o să vreau să învăț și alte lucruri, nu doar să dau de cap particularităților aplicațiilor pentru ecosistemul Atlassian, oarecum atipice față de restul aplicațiilor moderne.
Până atunci, sper că primăvara sau vara asta să se miște lucrurile și în direcția unei case, așa că probabil o să urmeze mai puține gânduri legate de programat, și mai multe legate de proces 🙂
Comentarii
5 răspunsuri la „Sfârșitul unui proiect de un an: reflecții despre progres”
Super interesant articolul. Rezonez 100% cu punctul 2. Am ajuns si eu la acest sistem de a „trata” perioadele aglomerate de la munca cu multe noutati si provocari.
„Mi-am dat seama că în munca de product management și strategie aveam un fel de eșafod mental și un set de automatisme care funcționau ca să mă țină pe linia de plutire, dar era clar că trebuia să le regândesc pentru o profesie nouă.”
Daca ai timp si chef sa dezvolti m-ar interesa care sunt diferentele de „esafodaj mental” pentru a pilota cu succes proiecte ca si PM vs. programator?
Cred ca e vorba de „a căpăta experiență” (un limbaj desuet în zilele astea de romgleză)
Din ce povestești tu aici, te consumi destul. Și asta pt că ești fata( e tipic feminin atenția la detalii și tensiunea asta să nu greșești ceva)
Tiparul mi-e cunoscut. Aveam o șefă care visa și noaptea problemele de la muncă. Și când le gasea rezolvare sau își aducea aminte că mai trebuie să facă ceva,( în vis) se trezea și le nota pe un carnețel. Acest somn neodihnitor a dus la epuizare( burnout) și la neglijarea unor probleme familiale(cu consecințe tragice din păcate)
Expresia take care of yourself e reală1000%
Colegii mei spuneau : nu-ți face nimeni statuie! Foarte adevărat.
E greu să găsești echilibrul intre muncă și odihnă ( mai ales daca ești perfecționistă) dar în condițiile actuale, când trebuie să poți muncii până la 70 de ani, e o necesitate imperioasă( altă expresie veche)
…
Ai un stil plăcut de a scrie.
Ai făcut cumva o rubrică speciala despre Polonia?
Thanks 🙂
Nu cred că zilele astea sunt în pericol, mai ales că lucrez doar trei zile pe săptămână, și cultura companiei e foarte diferită spre deosebire de clientul ăsta de care scriam. A fost mai mult un rău necesar până ne-am căpătat independența financiară, și zilele astea sunt mult mai plăcute, comparativ. A existat totuși o perioadă de tranziție de câteva luni anul trecut, în care mă gândeam la mai multe aspecte ale proiectului, mai ales după ce am fost product manager. Dar de-a lungul timpului am ajuns doar să le sugerez altira, și eu să-mi văd de țelul principal: să capăt experiență în programat.
Cât despre burnout, am trecut și eu prin burnout după o restructurare în compania la care lucram, dar n-am scris foarte multe aici despre asta. Nu știu dacă ar fi util să povestesc despre ea sau să ofer sugestii altora care trec prin asta. E o experiență nasoală, dar destul de unică fiecărei persoane, și nu vreau să generalizez prea mult din experiența mea. Plus, de fiecare dată când mă gândesc la evenimente descopăr o nuanță nouă la care nu mă gândisem înainte, și imaginea de ansamblu se schimbă mereu.
Am făcut o rubrică despre Polonia, dar trebuie să mai bibilesc un pic la tema asta de wordpress ca să o fac să fie un pic mai funcțională, și să fie mai clare categoriile și etichetele https://supermagnet.ro/tag/polonia/
Parafrazandu-l pe Creanga, nu stiu cum e la alții dar eu( după momentul burnout-ului) am realizat( iar) că subconștientul meu mă protejează mai mult decât partea conștientă 👀
Am o întrebare delicata( te rog să nu te superi pentru indrăzneală ) 🙂
Coroborând vârsta ta și pierderea mamei tale( îmi pare rău), presupun că ai trecut prin niște ritualuri religioase( măcar la înmormântare).
Ce vreau să zic este că la vârsta ta mă tot gândeam la răstignirea lui Isus.
Adică cum e să ai anii ăștia și să mori pentru o idee voluntar, nu că e război. E adevărat că murind” cu moartea pe moarte a biruit” și a schimbat lumea dar totuși 🤔
Ce părere ai/ Te-ai gândit vreodată?
Ha, bună întrebare, care nu are un răspuns foarte scurt, pentru că nu scriu despre asta pe blog, și lipsește foarte mult context care ar ajuta.
Nu sunt religioasă, și am avut foarte puțin contact cu ritualurile ortodoxe. Nu ader la ideile, dogmele, sau ritualurile unei religii anume, pentru că nu mi-a stat niciodată în fire – cel puțin nu en-gros. Dar cred că e o curiozitate universală, cuplată cu dorință ca lucrurile să aibă sens, sau măcar să putem să ni le explicăm nouă înșine.
Menirea poveștii (jertfa) pare să facă să ne gândim la teme despre moarte, iubire, sacrificiu, de ex. prin meditat asupra întrebărilor, ‘de ce s-a sacrificat?’ sau ‘ce iubesc?’ sau ‘ce sunt dispus(ă) să fac în numele unei idei?’ Știu că în funcție de denominația creștinismului la care se raportează unii oameni, prima intrebare are un rol mai mult sau mai puțin moralistic. Altfel, toti suntem pusi față in față cu decizii similare in fiecare zi, fie ca e vorba de munca, familie, țară – mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă si/sau avem copii, si ne intrebam ce lasam in urma.
Cum ziceai si tu mai devreme de sefa ta si experienta ei cu burnout: daca te pui in locul ei, de ce crezi ca s-a sacrificat? Crezi ca a meritat sacrificul personal pentru gloria temporara de la munca?
Probabil știi și tu, pe moment ți se pare că merită. Ești în ochiul furtunii, unde totul e calm, dar în afară e orice dar nu calm. Eu cel puțin îmi spuneam niște povești care distorsionau felul în care priveam lumea. Mi le spuneam demult, influențată de idei preluate din jur, de la familie, școală, societate. Mă identificam cu ele, și nu le-am investigat critic suficient sau actualizat la timp. Cât eram în plasa ideilor urzite, păreau foarte reale și motivante. Dar adevărul e că erau o formă complexă de evitat contactul cu realitatea, ceea ce ar fi creat disconfort și alte stări neplăcute. Eventual am făcut asta, dar paguba era făcută.
Nu cred că restul formelor de sacrificiu sunt foarte departe. Uneori, tindem să ne ne creem niște idei despre noi și alții, uităm să ne întrebăm de unde le avem, dacă sunt într-adevăr ale noastre, și dacă ne mai sunt de folos, și ne preocupăm de ce cred alții sau cum credem că apărem în ochii altora, în loc să reflectăm la ce ne face bine sau ne face cu adevărat fericiți. Putem să ajungem să nu lăsăm loc de alte posibilități, și în zilele astea nici nu prea mai avem așa mult contact cu alți oameni care să ne deschidă ochii altor opțiuni sau idei, chiar dacă avem telefoane cu internet în aproape fiecare buzunar. Și asta e păcat.
Poate că o parte din soluție e să ne implicăm mai mult și să ne pese ceva mai mult unii de alții; să ne descâlcim împreună ideile, ofurile și frustrările, și să simțim că cineva ne vede, aude și înțelege. Altfel fiecare trăiește în filmul lui, pe limba lui, din ce în ce mai neînțeles și deconectat.
O să închei aici, pentru că altfel există multe alte unghiuri din care să abordezi și aprofundezi problema: filozofic, psihologic, neurologic, religios, sau o combinație de toate cele. Le-am investigat pe toate de-a lungul timpului, dar deja e răspunsul cam lung pentru cutiuța asta. Depinde care te pasionează, și de ce.