Nu mai știu ce făceam acum cateva dimineți înainte să citesc că s-au dat premiile superscrieri, dar nici n-a mai contat după. Așa am ajuns sa citesc o poveste de la DoR care mi-a scăpat în 2020, intitulată „Vorbesc. Ca sa nu stiu doar eu.” M-a lovit din plin, suficient cât să vreau să las niște gânduri pentru mai încolo.
Povestea trebuie citită sau ascultată în întregime pentru că vorbește de la sine. Dacă titlul nu sugerează conținutul, e vorba, în mare, despre instanțe repetate de abuz in copilăria autoarei. Timpul de citire e sugerat la 55 de minute, dar există și o versiune audio mult mai puternică emoțional, fiind narată tot de ea.
Deși subiectul e greu de digerat, e o poveste necesară si curajoasă. E fenomenal de greu să faci rezumatul unei vieți de om într-o poveste care ia cuiva mai puțin de o oră să o citească. Apoi, e incredibil de curajos să scrii sub nume de autor, nu anonim, despre abuzurile prin care ai trecut, într-o societate în care sunt sub-raportate, ascunse, tolerate, sau, în mod pervers, uneori încurajate. Dar nu în ultimul rând, e absolut necesar; cândva întunericul trebuie să iasă la lumină. Date fiind zecile de persoane care s-au regasit in poveste și au comentat pe marginea articolului, e clar că trebuie sa vorbim despre ce (ni) se intamplă și ce ar trebui să se întâmple de fapt. Prea mulți dintre noi le ascundem sub preș, iertăm, sau le găsim circumstanțe atenuante, așa-zis „de ochii lumii”. Apare un instinct de prezervare dăunător: suntem prea temători, oripilați, sau pur și simplu paralizați de ideea de a le confrunta. Pentru că cine știe ce orori am putea descoperi când chiar luăm lucrurile la puricat? Dar dacă nu facem asta, pe lângă faptul că rămânem prizonerii unei frici internalizate, o să ne tot convingem că victimele (inclusiv noi, dacă noi suntem în postura aia) sunt de vină. Ne convingem că e ceva în neregulă cu ele, și uităm de cei care săvârșesc abuzurile sau nu-și controlează emoțiile și reacțiile deplasate.
Printre altele, nu pot sa nu notez că tratează teme la care m-am gandit și eu, pe care le-am trăit sau văzut în cei 31 de ani de viață: adulți care nu-și respectă (nici macar) proprii copiii ca ființe cu propriile interese si personalități, cu dreptul la viața lor și la intimitate, femei care nu se sprijină unele pe altele, se fac că plouă sau nu pleacă din relații abuzive de frica repercusiunilor, lipsei de opțiuni, cunoștințelor, sau toate la un loc, plus o lipsă cruntă de încredere, timp, resurse și empatie față de victimele abuzurilor mici și mari, indiferent de unde se întâmplă. O lume în care rămâi cu sechele, făptașii nu pățesc mare lucru sau nimic, și nu toți avem bani sau bunul noroc să ne redresăm. Sau, chiar dacă avem, nimeni nu ne plătește chitanța, vorba autoarei.
În contextul ăsta, odată ce mi-am văzut propria creștere din perspectiva de adult detașat de evenimentele din trecut, singura mea promisiune către mine însămi a fost să trec peste și să sfârșesc ciclul comportamentelor și greșelilor care mi-au marcat copilăria și viața de adult mai mult decât era necesar: imaturitatea bunicilor care m-au crescut în lipsa părinților divorțați, abuzurile verbale și psihologice ale profesorilor în numele „educației”, străinul bețiv care m-a pipăit, și m-a pus să-l pipăi în scara blocului când abia aveam cinci ani, tatăl vitreg care mă amenința cu bătaia dacă nu-i dădeam ‘buna ziua’ în fiecare dimineață, și tot așa. La revedere. Odată cu analiza evenimentelor, a apărut și puterea de a tolera oameni din comentarii care de-a lungul anilor mi-au lăsat numai sfaturi „binevoitoare”, cum ar fi să zâmbesc și să scriu despre lucruri pozitive, că prea sunt tristă și nu le pică bine (cei politicoși). Poate lor ar fi trebuit să le trimit așa-zisa chitanță. Dar zilele astea nu pot decât să sper că o să găsească ce-i doare de fapt, o să se vindece, și o să vadă că dacă ar fi atât de ușor cum credeau, ar face toată lumea. Dar nu e.
Comentarii
8 răspunsuri la „Vorbim. Ca să nu fim singure.”
Asa e. Vorbim ca sa nu fim singuri. Cred ca e inradacinat in noi. Daca spui si alcuiva iti iei o povara de pe suflet. E ca o marturisire. Ca si cum te duci la duhovnic. E geniu de fapt, e una din minunile creatiei. Ce anume ne-a creat pe noi nu e palpabil sa putem fizic sa cerem sprijin. Atunci, scriem sau pictam sau construim sau cantam sau calotarim si astfel ne linistim, ne racorim.
Eu am crescut o parte cu bunicii si o parte cu maica-mea, dar de la una din bunici am invatat ceva: sa privesc partea frumoasa a vietii. Nu o ignor pe cealalta, dar daca ma concentrez prea mult pe partea urata, atunci imi fac viata mai rea decat este, emotiile negative sunt mai puternice decat cele pozitive.
Si bunica asta stia ce stia; a prins ambele razboaie, din cauza primului a ratat complet scoala (nascuta in 1910) si a invatat sa citeasca la 65 de ani odata cu un nepot de varsta scolara, si-a ingropat mai multi copii la tinerete, a crescut alti 4 copii aproape singura (bunicul lucra in alte localitati si venea la 2-3 saptamani cate un weekend, aducea bani si mancare, dar in rest era plecat); a avut o viata grea, dar a fost o femeie foarte puternica, ceea ce e destul de rar in zilele noastre. La 90 de ani avea grija de mine si de frate-meu, parintii fiind departe, pe alte continente. La peste 100 de ani imi povestea cum a trait, cum era in alte vremuri si cat de mult ii ducea lipsa bunicului, care murise prin anii 90. Copiii ei au fost (si sunt, cei care mai traiesc) oameni normali, puternici la randul lor, care au avut si ei o viata destul de grea, dar nici unul nu s-a plans vreodata de nimic. Au fost generatii de oameni puternici, rezistenti, barbati si femei care au mers mai departe si si-au facut vieti fericite. Cred ca maica-mea, copil facut la batranete, e cea mai fragila din ei, dar si ea e mai dura decat orice adult actual intre 30 si 40 de ani. In ciclul “Hard times create strong men. Strong men create good times. Good times create weak men. And, weak men create hard times.” cred ca ei au fost „the strong people” si suntem in ultima faza, „weak people create hard times”.
Nu e o idee buna sa privim viata prin ochelari roz, dar e sanatos sa trecem peste rele si sa ne bucuram de cele bune, altfel viata nu are rost. Am citit povestea din link, imi e cunoscuta, am o colega cu o poveste similara si din pacate i-a distrus viata: la peste 40 de ani, e total singura si singura preocupare in viata e munca. Straniu e ca sora ei, pe care am cunoscut-o, are o viata „normala”, cu 3 copii pe care ea si i-a dorit (sotul a fost de acord si a sprijinit-o, desi isi dorea doar unul) si se declara complet fericita (nu e in Romania, e emigrata de 20 de ani). Ce imi place foarte mult la colega asta e ca nu se autovictimizeaza, nu cere si nu accepta ajutor si nu da vina pe istorie pentru situatia ei actuala. Desi oarecum defecta, e rezistenta.
Si acum realizez ceva: desi am avut parte de profesori violenti fizic, niciodata nu am considerat asta un abuz. Tehnic vorbind era un abuz, practic am trecut lejer peste, fara urmari pe termen scurt sau lung; vreo 2 mere stricate nu mi-au umbrit imaginea pozitiva a scolii. Era in gimnaziu, nu la Sava, care e probabil cea mai frumoasa amintire de dinainte de a fi adult.
mai e si vestita zicala: ce nu te omoara te face mai puternic. sunt milioane de destine tragice in lume. depinde de mostenirea genetica si de lupta fiecaruia spre un final ok.
Ca tot ziceai de comentarii…si ele reflecta ceva despre oamenii care le lasa, mecanisme de aparare/supravietuire/coping/auto-validare si toata tagma.
Multumesc pentru sharing de articol si de tot. You are awesome.
Cei care cer zâmbete și cer „să treci peste” o fac pentru că durerea și tristețea îi jenează, dar își pot spune pe urmă că „au ajutat”. Câștig-câștig pentru ei: nici nu mai sunt martori la suferința care-i face să nu se simtă bine, își pot spune și că au făcut o faptă bună.
Nu prea contează dacă îți consumi resursele jucând un rol și întrebându-te ce e-n neregulă cu tine și de ce alții pot și tu nu.
Dacă ei nu văd ceva, nu există. Pot să nu privească adevărul în față. Pot să se prefacă că totul e bine. Pot să-i reproșeze în continuare unei victime că nu se simte bine pentru că altă victimă a fost ok – fără să-și dea seama că doar îi reproșează că nu e merituoasă, virtuoasă, perfectă.
nothing breaks like a heart si there is no country for old men. toata sarada me too la ani de zile dupa ce s-a intamplat nu-si are rostul. mergi sau crapa/cine nu lupta nu castiga. nimic nu e perfect in viata, fiecare isi vede de interesul lui. nu poti sa treci prin viata jucand un rol, inseamna fake life. multi se fac ca nu vad suferinta si nedreptatea, cateodata si eu intorc capul, nu e lupta mea. ma mustra constiinta dar ce pot sa fac, nu sant nici Jesus si nici cavalerul cu sabie. exista insa riscul de care vorbea zoso, nu-i dai peste mutra cand e marlan, ti-o trage pe la spate. sau se aduna prostii multi si-ti darama sandramaua.
Andreea, sunt nou pe blog, dar îmi place. Am ajuns aici de la zoso, acolo doar citesc, nu am comentat până acum. Nu înțeleg 2 chestii:
1. De ce trebuie să accepți un comentariu? De ce nu se publică automat?
2. Pot vedea undeva ultimele comentarii? Pare că nicăieri, dar mă gândeam că îmi scapă mie
Bun venit!
1. Mi-am setat eu optiunea asta, pentru ca de cand am inceput blogul si pana in ziua de azi am primit si multe comentarii cu obscenitati. Nu vreau sa le reproduc aici, dar sunt destule. Nu imi ia foarte mult sa aprob de obicei, si odata ce am aprobat un comentariu de la o adresa de IP, urmatoarele ar trebui sa apara automat. Pe scurt, prefer sa stiu ca nu public obscenitatile pe care unii oameni le lasa, din pacate.
2. Nu exista momentan, dar pot sa adaug optiunea. O sa ma interesez in curand.
A