Viața petrecută în întâlniri

Despre ce pot să scriu dacă nu despre muncă, pentru că e confidențial? Hmm. De aproape un an podcasturile sunt o parte integrală din diminețile și serile mele când merg pe jos spre birou și înapoi. Învăț tot felul de lucruri noi și reușesc să ignor restul lumii care se înghesuie pe lângă mine pe stradă.

Acum câteva săptămâni m-am apucat de un podcast nou: ‘Manager Tools’. A fost recomandat de alt podcast și nu știu cum am ajuns să ascult peste zece episoade fără să îmi dau seama 🙂 

La prima vedere mi se părea ușor înspăimântător gândul de a asculta patru episoade de aproape 45 de minute, toate despre același subiect (de ex. cum să offeri feedback la muncă). Pe parcurs am început să-mi dau seama că nu e o idee rea deloc: în patru episoade e mai ușor să te desfășori, și după cum spunea vorba: repetiția e mama învățăturii.

Îmi place să regăsesc în el lucruri pe care le facem deja in Poke, dar abia acum aflu despre cât de proastă a fost experiența mea profesională la început de carieră. Aflu abia acum că am fost pe mâna unor oameni care, deși erau drăguți de felul lor (sau incercau sa fie), nu erau manageri foarte buni.

Una din temele recurente din podcast și din experiența mea profesională e legată de timpul petrecut în întâlniri.

Podcast-ul începe cu o serie de episoade despre cum cele mai imporante întâlniri din viața la birou sunt cele “one on one”,  doar intre șef si subaltern. Ar trebui să fie săptamanale, recurente, și să dureze nu mai mult și nu mai puțin de 30 de minute, indiferent de câți subalterni există (în anumite limite). Google spunea la un moment dat că limita (umană) e pe undeva pe la 6-7 subalterni, după care probabil one-on-ones devin all-consuming și nu mai ai timp pentru altceva. Amazon ziceau și ei că echipele ar trebui să fie suficient de mici cât să poți să le hrănești cu două cutii de pizza.

Dar evident că cea mai mare piedică în calea întâlnirilor astea e faptul că nimeni nu are timp pentru nimic, niciodată, pentru că toți suntem deja în alte întâlniri.

Mi-am adus aminte imediat de un studiu pe care l-am primit mai demult. Am senzația că e făcut pe niște designeri și e din S.U.A., dar mesajul e destul de clar (și aproape universal):

Mai mulți bani = mai multe întâlniri

Imaginea e horror din două motive: cu toții știm sau avem întâlniri mega-ineficiente care ne consumă timpul și sufletul. Nimeni nu vrea o viață cu un salariu mai mare, dar plină de întâlniri oribile în care se vorbește prea mult, se iau decizii foarte puține, sau deloc, stăm pe scaun și de fapt nu mai ascultăm ce se spune pentru că suntem undeva departe din punct de vedere mental.

Și al doilea motiv e că oamenii care stau mult în întâlniri sunt management (middle sau senior), iar cei din management n-au reputații foarte bune, fiind frecvent percepuți ca deconectați de ce face restul lumii. N-am văzut o singură persoană sub 25 de ani care să creadă altceva 🙂

Țin minte că acum mai bine de cinci ani unul din foștii mei șefi mi-a zis că o să vină momentul în care va trebui să decid dacă vreau să fac tranziția de la individual contributor la manager sau nu. Implicația era simplă: dacă vrei un salariu mai mare, trebuie să devii o persoană care să poată să îi motiveze pe alții; nu să fii mereu albinuța muncitoare. That’s where the real skill is, zicea el.

Pentru unii de vârsta mea (și mai tineri) e un moment greu, dacă nu chiar deprimant date fiind percepțiile astea; mai ales dacă sunt genul de oameni care s-au apucat de o meserie tocmai pentru că le place să creeze și să fie mereu în control.

Am cunoștințe care s-au lovit de dilema “contributor” vs. “manager” devreme în carieră. Unii au ales să nu trebuiască să „deal with people” pentru că sunt dificili, dar salariul le-a rămas neschimbat sau a crescut un pic de tot.

Pe alții îi tentează ideea, dar li se pare că nu s-ar mai recunoaște pe ei înșiși dacă ar accepta schimbările. Practic, trebuie să faci doua lucruri pe care mulți adulți le refuză: să inveți lucruri noi (abilități de manager) și să lași ego-ul la o parte (cel care zice “nu există nimeni mai calificat decât mine să facă treaba asta”).

And I don’t blame them.

E foarte greu să fii un manager bun și să pari și „the good guy”.

Cineva spunea că poți să fii șeful cuiva, dar nu și prietenul lui. Iar neînțelegerile cu managerul sunt motivul numărul unu pentru care oamenii pleacă din companii. Nu colegii, nu cafeaua sau mâncarea din cantină, nu neapărat munca plictisitoare.

Doar că ce nu ți se spune devreme în carieră sau atunci când vrei să faci tranziția e că nimeni nu s-a născut manager: nu e un talent înnăscut (indiferent cât de încrezător te simți).

Nu ți se spune că există oameni care sunt foarte drăguți, empatetici și care te susțin și îți spun lucruri frumoase pe care vrei să le auzi, dar care nu sunt buni manageri.

Nu ți se spune că există oameni care abuzează de rolul și puterea pe care o au, nu ți se spune cum să îi recunoști și eviți, și ajungi să te obișnuiești cu ideea că ăsta e “management” sau că “așa e mediul de lucru la noi”.

Nu ți se spune cum ar trebui să se poarte un manager tough but fair – exigent dar cumsecade (nu prietenos). Nu ți se spune că managerul nu e nici “persoana care te pune să faci chestii” pe care ți le dă mură în gură, ci persoana care ar trebui să te motiveze, să iți ceară lucruri din ce în ce mai challenging, și să te ghideze în direcția bună fără să fii speriat de bombe toata ziua.

Am avut juniori care au venit și au așteaptat instrucțiunile, și au fost surprinși să afle că e treaba lor să vină cu idei și să le încerce, iar treaba managerului e să îi ghideze. Schimbarea de mentalitate e dureroasă la început, dar odată ce-ai avut-o schimbă complet perspectiva asupra lucrurilor.

Pentru mine a durat un pic până să dau de un manager care să nu fie un micro-manager, să învâț de la ea și să încep să aplic, dar a fost și enlightening să ascult podcast-ul ăsta și să-mi dau seama cât de greșite erau filozofiile și teoriile oamenilor cu care am lucrat în trecut. Tata probabil ar fi zis “de ce nu mi-ai zis că te interesează? Că puteai să mă suni ca să iți spun toate astea!”

Cine se uită la imaginea aia și se sperie: da, întâlnirile vor fi multe, dar nu e așa de greu să schimbi traiectoria unei întâlniri dacă vrei. Nu, nu e atât de înspăimântător precum pare să devii manager, dar nu e nici atât de ușor precum pare.  Și nici oamenii care (cred că) fac lucrurile bine nu sunt perfecți, și mai au de învățat. Și banii o să vină și ei, doar că nu atât de repede precum te-ai aștepta 🙂