N-as putea sa traiesc linistita fara sa trag o linie si sa ma gandesc ce s-a intamplat pana acum.
Pe scurt, pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc sau n-au jucat pana acum, e greu de explicat si e si mai greu de digerat. It’s a game, I know, am auzit multe comentarii de la lume cum ca ‘nu lasa un joc sa-ti distruga viata’ si ‘lasa-te de wow cat mai ai ocazia’. Yes I was addicted, now I kinda got rid of it, pentru ca nu mai am timp si ca nu prea mai e nimic de facut dupa un anumit nivel. A fost bine, a fost si rau in acelasi timp, acum e undeva intre.
Am intrat in joc fara sa ma gandesc la asa-numitul „end-game content”. Practic de la 1 pana la 60 (nivelul maxim) am cunoscut sute de persoane si acum dintre toti oamenii de pe server, suntem cam 120 care impartim aceleasi povesti si aceleasi raiduri in fiecare seara. Un raid inseamna 40 de persoane, din 8 clase cate 5, un fel de arca lui noe daca vreti asa desi urasc cliseul asta.
Am cunoscut oameni de la 15 pana la 36 de ani, unii de 39, asa ca nu suntem toti no-life people tristi, fara slujba, fara facultate, cu note proaste, fara prietene si disperati. E aiurea si amuzant in acelasi timp pentru ca pana acum n-am mai vazut/auzit oameni de anumite varste plangand dupa si pentru un joc sau dupa items. Am vazut zeci de tipuri de personalitati pe langa mine si am auzit sute de povesti. Ca fata, logic ca s-a aflat repede si ca o reactie destul de ciudata, m-am trezit cu multa lume povestindu-mi de ce se simt tristi – pentru ca i-a parasit prietena, ca nu castiga destul, ca au restante la facultate si asa mai departe. Si pe masura ce auzeam povestile astea ma gandeam cat de greu e sa renunti pentru unii.
Cineva a zis ‘why play a game that feels so much like work’, in opozitie cu atitudinea generala a multora care abia s-au apucat si sunt in febra jocului (cand joci de 6-7 luni simti ca vei exploda daca tu n-ai chef si te trezesti cu un pusti super excitat care abia asteapta). Ca sa fiu mai clara, atunci cand ajungi level 60 esti deja (sau aproape) gata sa intri in asa-numitele ‘end-game instances’ – putine la numar daca stai sa te gandesti, dar care mananca atat de mult timp incat niciodata nu iti dai seama cand s-au dus orele.
Exista Molten Core, exista Blackwing Lair, exista Temple of Ahn’Qiraj, Ruins of Ahn’Qiraj, Zul’Gurub, Onyxia’s Lair. Nu in ordinea asta de dificultate. Eu m-am plictisit. Eu sunt un level 60 druid, ceea ce inseamna ca in multimea de jucatori, cam toata lumea cauta druizi pentru 2-3 mari lucruri importante. Nothing more, nothing less.
Acum, atmosfera ar fi cu mult mai frumoasa daca Blizzard ar face jocul mai accesibil – adica sa fii un jucator de succes, trebuie sa joci cel putin 1 luna sa iti cauti ceva echipament decent. Sansele ca altii sa te ajute sa faci asta sunt minime, asa ca e un fel de ‘first come, first served’. Daca n-ai timp, te poti considera auto-exclus intr-un fel. It’s sad in special cand auzi „stii eu trebuie sa plec, nu ma lasa mama sa ma mai joc” cand cam totul incepe la ora 8-9 seara din motive obiective.
Anyway, revenind la oamenii care joaca jocul asta, caci despre ei era vorba. Plangaciosi, muncitori, harnici, perfectionisti, superficiali, nesimtiti, plictisiti, ignoranti, tristi, forever-depressed si asa mai departe. Daca voi lua toate povestile pe care le-am auzit ca fiind adevarate, atunci pot spune ca a fost o sursa de insighturi enorma : de la male insights pana la ‘just life’. Am descoperit cam ce inseamna sa fii chef la restaurantul unui hotel de 4 stele, ce inseamna sa lucrezi de la 9 la 14 ore pe zi si sa castigi in jur de 2400 de euro pentru asta. Ce inseamna sa repari acoperisuri si sa fii dependent de steroizi, un fel de epava in real life, dar unul din cei mai buni jucatori pe care ii stiu, ce inseamna sa fii obsedat si sa cauti adresele tipelor care joaca world of warcraft si sa le trimiti flori acasa, ce inseamna sa fii fortat de imprejurari sa te muti din tara si sa inveti o alta limba in timp record and so on.
Asa ca daca cineva zice ca jocul e de kkt, blame the people and not the game 🙂