Lalalala văd și aud numai vacanță

Mai am fix zece zile până îmi iau o săptămână liber să vin în România.

N-am mai fost de prin aprilie – nu am avut timp, am avut prea multe de făcut, de rezolvat, am descoperit cum e treaba cu mobila, am luat-o de la capăt cu facturi, cumpărături și gătit chestii dar am redescoperit bucuria solitudinii: nu mai aud nimic de la vecini. Nici din stânga, nici din dreapta, nimeni deasupra. E minunat. Am mai zis că îmi place unde locuiesc și îmi place faptul că am câteva minute la începutul zilei să tranziționez către muncă citind ziar, cărți și reviste în tren. Am ocazia să citesc și să răspund la mail-uri, să ascult muzică în căști cum nu pot la serviciu – sau nu am timp, dat fiind că eu când „ascult” de fapt ascult același cântec pe repeat de vreo 10 ori până mă plictisesc (practică oarecum antisocială în compania altora).

Colegii mei pleacă spre Portland, Oregon, ceea ce înseamnă că o să am o săptămână de relaxare înainte de vacanță.

Abia aștept să îmi vad familia: pe de o parte sora mea face 14 ani (ahem, am mai vorbit eu despre ea) și iar mă gândesc retrospectiv ce făceam eu la vârsta ei (răspuns – blogul ăsta).

Pe de altă parte, acum ceva vreme mama mea a avut un accident stupid și dureros care a rezultat într-un mare ghips și un genunchi foarte fragil. Nici nu mai știu cum să reacționez la vești proaste la telefon pentru că uneori mă aștept la ce e mai rău și cred că șocul, părerile de rău, tristețea și restul sentimentelor care contează nu prea pot fi exprimate la telefon.

Pare greu de crezut că 2012 a fost un an destul de aglomerat. A început stresant, a continuat bine, continuă și mai bine și sper – degetele încrucișate – că nu o să se întâmple ceva până la sfârșit.

Astea fiind zise, mai sunt 89 de zile până la Crăciun. Minunat, nu?