Cine nu are bunici…

Au trecut aproape trei ani de când am făcut poza asta și e probabil una din pozele mele favorite din luna Mai 2009.

N-am premii sau medalii pentru cine a ghicit că sunt în poză cu bunica mea, și probabil mulți o să zică „eh și ce”, toți avem poze cu bunici dar când stau și mă gândesc la ai mei, cred că pot să spun cu mâna pe inimă că nu sunt ca alții. Sau mă rog, bunica – doar ea a mai rămas, așa că se bucură de statut privilegiat: nu mai e alta ca ea.

Promit că nu am luat hormoni și știu că e e neobișnuit să scriu despre propria familie sau mai mult, sentimente – pur și simplu mi-am ieșit din mână. Latura emoțională nu e tocmai latura mea forte, doar există motive pentru care sunt în Marea Britanie și nu în Italia sau în alte locuri unde se varsă lacrimi și de fericire, și de bucurie.

Revenind la bunica mea – azi face 73 de ani, ceea ce mi se pare absolut fabulos. Tocmai ieri vorbeam pe skype și îmi povestea despre ce a mai făcut de mâncare și cum gătește rețete de pe net făcute special pentru restul familiei (nu contează că din cauza fusului orar eu salivez ușor așteptând să îmi fac de mâncare). Și uneori mă lovește așa, un gând. Băi, bunica mea are 73 de ani. E pe skype, e pe facebook, are și un blog și chiar scrie din când în când. Și acum citește trilogia lui Stieg Larsson. Parcă o văd când deschide calculatorul dimineața și caută știrile pe net. Și seara pe skype îmi spune că vrea să își schimbe monitorul. Oau. Nu mă sperie treaba asta, așa cum văd alți oameni panicați că părinții nu pricep facebook și altele. Mă bucură.

Mă bucură faptul că nu stă degeaba, mă bucură faptul că nu are cu cine să vorbească într-un fel, pentru că restul vecinilor au căzut în apatia aia tipică pensionarilor care s-au lăsat de trăit atunci când s-au lăsat de lucrat. Sau sunt ușor indoctrinați de televizorul la care se uită toată ziua, în modul cel mai dubios posibil. Evident că mi-ar plăcea să aibă cu cine să vorbească și să se bucure într-adevăr, nu să se enerveze că ceilalți nu pricep sau devin ușor senili pe măsură ce avansează în vârstă. Sunt adorabili uneori, dar cred că o să ajung să vin în țară și de unde mă salută pe stradă probabil n-o să mă mai recunoască.

Am avut momentele noastre mai puțin plăcute – singurătatea ei acolo, singurătatea mea aici, viața mea uneori mult prea aiurea și neorganizată în general, tras și împins ca să intru la ora la care am promis pe skype să vorbim (și nu să trimit mesaje de genul „azi nu, mâine”), stresul meu la sfârșitul zilei, gândul la pat și baie în loc să povestesc evenimentele în amănunt, grija ei pentru detaliu, ignoranța mea în general („Și cu ce te-ai îmbrăcat?” – doar nu era să spun că uitasem să îmi iau rochie până în ultimul moment când am comandat-o de pe net și am sperat că îmi vine bine, că altfel nu aveam cu ce să mă duc) dar cumva ne-am potrivit și am reușit să ne înțelegem.

Alteori mă gândesc la faptul că buni a mea a fost unul din pilonii copilăriei și vieții de adult, de la gătit și mâncare delicioasă în fiecare zi până la eforturile supraomenești pe care nu o să le descriu în amănunt. Nu a fost zi să nu existe ceva gătit cu multă dragoste pe masă (chiar și atunci când era mai mult decât încape) și abia târziu mi-am dat seama ce noroc am avut, spre deosebire de alții care nu au gustat niciodată un cozonac făcut în casă sau nu i-a așteptat nimeni acasă seara cu masa gata. Tot de la ea am aflat și cum e cu lăsat loc de bună ziua. Nu a fost zi să nu știm unii de alții, chiar dacă eu sunt fix pe dos în sistemul ăsta de „ce mai faci?” și răspund doar cu „bine”, inclusiv atunci când am fost să filmăm cu Jude Law, mi-am mozolit rochia de ciocolată, am câștigat ceva pitch și am inclus o mie de șanse de povești interesante într-un singur cuvânt: „bine”. Genericul „bine”.

Cred că e blestemul trăitului în prezent, de fapt sunt aproape sigură: niciodată nu îți dai seama cât de multă dragoste te înconjoară până când nu mai e acolo. Am văzut colegi de facultate mult mai răi cu părinții lor decât am eu senzația că sunt când zic că serios nu pot să termin tot din farfurie pentru că e foarte bun, dar e chiar prea mult 🙂 și știu că regretele cele mai răspândite sunt cele de genul „aș fi vrut să petrecem mai mult timp împreună” sau „îmi doresc să nu fi spus X sau Y”. Mi s-a întâmplat să nu am timp să stau în țară pe cât de mult mi-aș fi dorit sau din constrângeri de buget și am enervat multă lume: prieteni care ar fi vrut să mă vadă, familie care ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu mine. Nu reușesc să împac capra și varza niciodată. Dar de curând am ales să petrec puținul timp cu ai mei.

Căzând în puțul gândirii, revin la uimirea pe care o am atunci când sunt în avion sau când nu mă stresează alte gânduri mai presante: buni e grozavă. Și la 73 de ani putem să stăm pe canapea să vorbim și să povestim cât e ziua de lungă. Pentru că are mintea mai deschisă decât mulți alții de vârsta mea (și de vârsta ei). Pentru că are răbdare să asculte și e mereu curioasă, chiar dacă uneori prea curioasă 🙂 și asta e treaba cea mai tare.

PS: în poza de mai sus, am reușit să mergem împreună la Paris – Paris pe care nu credea că o să apuce să îl mai vadă vreodată și pe care l-a văzut ultima oară acum 28 de ani. EU nu am 28 de ani. Și după aia fix la un an distanță a ajuns să vadă și Manchester, alt oraș pe care probabil nici nu plănuise să îl vadă (nu că ar fi o destinație turistică)

Așa că la mulți ani buni – ești super 🙂