Săptămâna trecută mă plângeam oarecum în gol apropo de faptul că e minunat să lucrezi şi să descoperi chestii noi, dar că după 12 ore zilnic de ascultat aceleaşi lucruri începi să înnebuneşti uşor şi ai nevoie de o pauză. Mă duc acasă, primul duş e minunat, statul în pat e şi mai grozav, primul desert pe care îl mănânc doar aşa, pentru că pot şi l-am „meritat” e absolut superb şi îmi promit că fac planuri de vacanţă, de mers undeva unde poţi să simţi nisipul sub picioare şi nu te mai interesează camera mică şi urâtă (şi fără ferestre) în care tocmai ai stat două zile în şir cu o grămadă de străini. Aici mi se rupe firul, gândindu-mă la faptul că restul colegilor s-au dus acasă şi au băut sticla proverbială de vin, deja adânc împământenintă în minţile tuturor. Mie mereu mi s-a părut trist să beau vin acasă de una singură cu internetul lângă mine (sau mai rău, cu televizorul pe care nu îl am) aşa că n-am rupt niciodată uşa de la birou cu gândul de a mă opri la prima sticlă de chateau-de-second-cheapest din supermarket 😀
Pe de altă parte, tot noi ieşim în oraş şi înnebunim de cap ospătarii care încearcă să ne recomande vinurile pe care nu reuşesc să le vândă, noi ştiind de fapt cam care e raţiunea din spatele meniurilor de băuturi şi unde sunt ascunse băuturile bune – presupunând că multă lume habar n-are ce comandă şi comandă un vin pe baza preţului, doar ca să impresioneze pe cineva 😀
Anyway, în mintea mea ştiu că e pură coincidenţă ca fix atunci când sunt visele şi planurile mai dulci, vine cineva şi te striveşte ca un gândac şi zice „hahaha, ce credeai c-o să scapi?” Ne-am întors la birou abia marţi (luni a fost zi liberă) şi totul părea minunat până miercuri. Am primit un mesaj foarte, foarte ciudat de la un coleg apropiat care ne anunţa (colectiv, în departament) că s-ar putea să îşi ia zile de concediu brusc şi din senin – să nu ne supărăm. Toţi am presupus ce era mai rău, dar cumva am nimerit fix în mijlocul acţiunii.
Nu demult meditam că petrec mai mult timp cu colegii decât cu oricine altcineva şi că atunci când vin acasă ar fi ideal ca persoana cu care ies să nu lucreze tot în publicitate (nu pentru că mi-ar fi frică de certuri apropo de cine ce face, cu ce-am greşit sau mai ştiu eu ce, ci din cauză că vreau să aflu lucruri noi din alte domenii şi despre alte subiecte pe care eu nu le ating prin munca mea proprie…). Anyway, de bine ce ziceam asta, am ajuns să ţin de urât până seara târziu miercuri unui coleg care are nişte probleme serioase în familie. Şi nu implică deces sau boală. Lasă loc pentru un singur lucru, iar inadvertent am ajuns să aud o poveste foarte, foarte lungă şi complicată doar pentru că nimeni altcineva nu era dispus să asculte şi indiferent câţi prieteni ai din liceu sau facultate, atâta timp cât opt ore zilnic, 40 săptămânal le petreci cu nişte oameni pe care viaţa ţi i-a pus în faţă, nici cel mai bun prieten nu te vede aşa cum eşti de fapt la muncă. Spectrul variază de la paşnic şi prietenos până la isteric şi mereu sub efectul unei supradoze de cofeină ieftină marca Nescafe. Spre norocul nostru, cel puţin majoritatea se controlează 😀
Nu întâmplător vorbim mereu despre faptul că nu eşti ceea ce spui că eşti – eşti mereu aşa cum te văd ceilalţi. Nu pot să bat cu pumnul în piept să zic „eu sunt foarte, foarte deşteaptă” pentru că în primul rând nu am fost aşa mereu iar faptul că nimeni nu ştie de fapt care sunt intenţiile mele pe viitor anulează orice declaraţie pe care o fac. Poate pe viitor vreau altceva. Mă rog. Eu, ca persoana, sunt mereu un fel de work in progress în funcţie de ce-am făcut şi ce vreau să fac. Să vadă alţii asta, nu să trebuiască să o zic eu.
Miercuri noaptea a fost o noapte foarte bizară în care am ascultat, am ascultat, am încercat să evit să dau sfaturi, am încercat să nu fac aluzie la propriile mele probleme şi griji (mai nimic în comparaţie), iar joi m-am trezit întrebându-mă retoric „oare am visat că i-a fost furată craca de sub picioare şi am fost martora unei confesiuni foarte triste?” Şi abia atunci, după, te loveşte de fapt realitatea: n-a fost doar un vis! Oare ce-am zis aseară? Oare o fi ajutat cu ceva? Sper că n-am zis ceva aberant! De fapt, de unde ştiu dacă ajut cu ceva? Ne-am îngrijorat toţi a doua zi când n-a apărut la serviciu şi lumea a început să întrebe de el şi nu ştiam cum să formulăm problema. Ne-am liniştit când a venit totuşi în aceeaşi după-amiază. Am avut timp să mă gândesc la faptul că e prima oară când se întâmplă aşa ceva şi nu ştiu „cum se procedează” în situaţiile de genul. Atunci când nu ştii cum, măcar e bine să fii sincer şi să zici că nu ştii, dar eşti dispus să asculţi.
M-am gândit dacă să scriu despre treaba asta dar cum aseară nu prea am dormit din cauză că m-am trezit pe la 3 şi n-am mai putut să adorm, cred că e ok să zic că sunt un pic obosită şi că încă nu ştiu cum să procesez toate evenimentele din ultimele zile.
Şi jur că nu mai îmi fac planuri niciodată, că văd că n-am noroc cu treaba asta numită „normalitate”. Ce-o mai fi şi aia.
Comentarii
2 răspunsuri la „undeva, am greşit cu ceva”
„mereu mi s-a părut trist să beau vin…” Vezi, d-aia eu beau numai sampanie. Vinul poate fi trist, sampania, niciodata! 🙂
nu exista nici o reteta pentru „cum se procedeaza”. invatam din mers. eu zic ca e bine atata timp cat oferi timp si un „umar” pentru ascultat. nu e putin lucru, in conditiile in care multi dau din umeri si trec mai departe.
cat despre normalitate, eu una am invatat doar sa nu ma panichez cand apare ceva care zgaltaie starea de lucruri existenta. uneori schimbarile astea care nu-s initiate de noi si aparent sunt negative aduc in final ceva bun, pentru ca te forteaza sa actionezi, sa schimbi ceva. ma rog, asta functioneaza atata timp cat e work-related, daca e vorba de chestii din sfera personala e mai dificil cred.