știrile despre japonia și conștiința colectivă

La cât am de lucru, vreau mereu să presupun că și alții sunt ocupați dar totuși citesc știrile, cel puțin alea internaționale, pentru că fix acum câteva minute am prins o „știre” de la altcineva în Google Reader despre cum doi adolescenți din Brașov se jucau cu o armă de foc dată de unul din părinți și evident „tragedia” la care nimeni nu s-ar fi gândit nimeni s-a produs. Unul din ei a fost împușcat. De mult am crezut că Marea Britanie are chestii în comun cu Japonia, cel puțin la nivel de conștiință colectivă. Și faptul că e o insulă mică și înghesuită căreia îi place grădinăritul și ceaiul, unde plouă des și se circulă pe partea stângă. Să povestesc de ce și să fac o paranteză mai mare. Ar fi trebuit să fie două idei într=o însemnare dar e târziu și ar trebui să lucrez la altceva.

prima treabă – presa are o responsabilitate care depășește nevoia pură pentru profesionalism

Am zis-o mai demult când am scris de presa locală dar lumea mi-a sărit în cap și poate să sară în continuare, nu prea îmi pasă acum dar o mare parte din ce a salvat Marea Britanie în timpul războiului a fost conceptul de „keep calm and carry on” pe care multă lume îl vede acum pe orice, de la tricouri la așternuturi și perne. A fost readaptat să se muleze nevoilor curente dar esența lui a fost că nu supraviețuiești unei perioade grele dacă te vaiți permanent. Per total, oamenii trebuiau să fie conștienți că un efort colectiv (ce include rații, limitarea consumului și alte lucruri) va salva națiunea și va ajuta la reconstruirea țării după ce au încetat toate bombele și s-a ajuns la un armistițiu.

„Not only is austerity being touted as the solution to Britain’s economic woes; it is also being described as the answer to the country’s moral failings. Austerity is what made Britain great. Austerity is what won the war.”

Presa, reportajele, jurnalismul per total în România mi se pare de slabă calitate. E păcat pentru că există oameni foarte buni (altfel n-ar mai exista o Andreea Esca la știri) care cedează sub presiunile unui trust de a arăta știri morbide și inutile sau de a aproba lucruri care n-ar trebui să apară pe ecran. Sub umbrela „imagini care ar putea să șocheze” sunt înghesuite niște chestii grosolan de neprofesionaliste. Ceva nu e în regulă dacă oamenii ajung să aibă televizor dar să nu-l deschidă sau să nu știe de ce l-au deschis (în afară de a se juca) și dacă PIB-ul fluctuează așa cum decid știrile și reportajele depresive despre criză. Nu?

Apropo de reportajele din Japonia, realitatea tristă e că presa mereu exagerează cu ideea de „la fața locului” și au exagerat atât de mult încât au fost interzise elicopterele care transportă jurnaliști după ce mașinile au făcut coadă din Tokyo până în Sendai și au bâzâit destul trupele de salvare care nu mai aud (posibile) țipete de ajutor de atâtea elicoptere cu entuziaști ai scenei „de război”. Acum să ne gândim însă la toate știrile care au apărut. Știți ce lipsește din ele? Scenele cu oameni morți. A fost un cutremur, au dispărut mii, au murit alte mii de oameni dar foarte puține clipuri au oameni morți în ele. De ce?

Nimeni nu are nevoie să vadă cadavre ca să priceapă că au murit oameni acolo.

a doua chestie – avem o conștiință colectivă. ce facem cu ea?

Visul american e o treabă interesantă pentru mine – visul american e o viziune pentru viitorul poporului. Enunțată într-o singură frază, esența e că poporul american crede și a perpetuat mereu ideea că sunt o națiune căreia i-au fost destinate lucruri mărețe și mereu trebuie să vadă orice dificultate ca o provocare din care trebuie să iasă învingătoare. Asta e părerea mea subiectivă de om care n-a studiat politica Statelor Unite, ci doar o chestie numită North American Business & Politics pe la facultate. Nu istorie geopoltică deci nu pretind nimic cu ce-am zis. Asta reiese pentru mine din multe chestii pe care le-am văzut sau citit.

Sunt destul de sigură că Japonezii sunt mai hotărâți să reconstruiască și să se sprijine pe cei rămași în viață. Au o idee similară cu ce ziceam mai devreme despre Marea Britanie și nu vreau să aberez prea mult pe aceeași temă dar cam asta e esența:

„the Japanese people themselves were truly noble in their perseverance and stoicism and orderliness. There’s a common Japanese word, “gaman,” that doesn’t really have an English equivalent, but is something like “toughing it out.” That sense of common purpose is part of the country’s social fabric, and it is especially visible after a natural disaster or crisis.”

Altfel nu s-ar explica de ce reportajele despre supraviețuitori povestesc de un fel de optimism aproape ireal: „“I just think it can’t be helped,” he says. “At least we have our lives.”

Conștiința multor americani pare să fie că oarecum și-au meritat soarta după Pearl Harbor. Pe bune? Karma? Alții zic că e un semn Dumnezeiesc („știre” tot din România și de la mitropolit). Nu știu de care ar trebui să râd mai tare. Oamenii nu au învățat că natura e un element amoral care nu ține socoteala binelui și răului. Cei care tind să creadă că orice dezastru natural e o formă de pedeapsă sunt probabil de părere că există ceva care să justifice tot ce se întâmplă. Americanii văd natura ca o provocare (ce ziceam mai devreme) și ca un element ce poate fi îmblânzit. În Japonia însă nimeni nu crede în pedeapsă, crede în ceva mult mai palpabil – probabilitate. Pentru că probabilitatea e o chestie pe care nu o poți calcula sau anticipa, nu poți decât să te pregătești cum poți tu mai bine și să înduri. Și ei cam asta fac.

 

Cam asta cred eu.