de azi la piscină

Cândva pe la mijlocul lunii Decembrie mi-am revizuit activitățile de pe la sală și am decis că ar fi o idee grozavă să îmi fac viața mai grea și să adaug niște exerciții în plus ca să nu mai fie așa o rutină plictisitoare. Zis și făcut, m-am trezit cu o grămadă de exerciții pe care puteam să le fac cu nicio problemă deși cu doar luni înainte gâfâiam de la urcatul scărilor. Într-un fel faptul că stau aproape de muncă și că mă duc pe jos cam peste tot a fost o idee bună; am ajuns să fac mai mult decât doar mersul pe jos și e bine. Îmi dă o senzație plăcută deși apetitul crește proporțional 😀

Doar că Decembrie nu e tocmai luna potrivită pentru „mai multă sală” – e luna pentru „mai multă mâncare” deși la mine nu mâncarea în sine e partea cea mai bună, e varietatea. Altfel nu m-aș fi obosit să scriu despre masa de Crăciun de la birou (iubesc varza de Bruxelles dar asta e altă poveste pentru altă dată) și după aia restul prostiilor cu care m-am îndopat acasă și în oraș.

Ca o paranteză, am descoperit de la Florin că Nicu (sau Nicolae Lică), bucătarul șef de la Marriott are blog și fără să vorbesc eu prea mult despre el (prezentarea lui e suficient de convingătoare), în sfârșit am senzația că e o persoană reală și că atunci când am aterizat și am fost dusă de urgență la masă de la aeroport nu era doar imaginația mea (sau foamea) de vină, chiar am avut mâncare grozavă și el s-ar putea să fi fost de vină. Cine recunoaște masa de sus primește un punct în plus. Deja am dat un indiciu oricum 🙂

În fine, o iau pe alături când vine vorba de mâncare – Crăciunul a fost o perioadă de ușor dezmăț culinar și după aia am revenit în Manchester unde pe la jumătatea lunii ianuarie am avut o săptămână de mâncat în oraș seara (pre-theatre menu, te iubesc) și alte aventuri în propria bucătărie. Am fost și la sală eventual, era prea aglomerat cu toții entuziaștii de ianuarie și nu am făcut mare lucru. Motivată de prețul lunar am fost însă la saună și piscină plus alte clase și facilități și tot m-am simțit bine. Am revenit abia de curând la programul meu solo după ce câteva zile la rând n-am plecat de la serviciu suficient de devreme să prind clasele. Pentru că orice minune durează puțin, a revenit o durere în genunchiul stâng pe care o aveam încă din Decembrie dar am zis ca nu era demnă de băgat în seamă pentru că trecuse temporar cu o cremă și am presupus că e musculară. Nu. Greșit. Regula e niciodată să nu mai presupun…există un motiv pentru care eu n-am făcut medicina (Carol Davila e un loc care mă întristează de la distanță și n-am avut niciodată înclinații către chimie/biologie oricum) și nu sunt doctor.

Am mai stat câteva săptămâni cu sindromul „problemă de țară dezvoltată”: trebuie să mă duc la doctor dar sunt înscrisă la o clinică destul de departe de mine. M-am interesat aproape de mine dar nu primesc decât între ora 10 și 4 și nu prea am cum să rezolv totul într-o pauză de prânz. Și chiar dacă mă înregistrez ca pacient, o să mă pună pe o listă de așteptare (deși ultima oară când am avut nevoie m-au văzut aproape instant, ce-i drept, nu am de ce să mă plâng dar pot să dramatizez) și o să dureze săptămâni! Oh, nu. Pentru că nu găseam niciodată timpul să mă duc, am zis că gata, asta e, mă duc la privat – unde privat nu e „privat” de 100RON o consultație, e privat de £200 o consultație. Am găsit un fizioterapist care are un cabinet fix la sală (ce convenient) și fiind cu câteva lire mai ușoară după jumătate de oră târziu, am aflat că e de fapt o întindere a ligamentului colateral medial. În vocabularul meu doar durere când urc și cobor scările dar am început un tratament după o sesiune cu masaj, ultrasunete și acupunctură. Peste trei săptămâni probabil o să uit că a existat…sau aș uita, dacă n-ar fi gaura din portofel. Hmmm…

Așa că de azi la piscină unde totul e mult mai ușor și plăcut pentru ligamente.