Scria zoso de niste angajati Petrom care se certau din cauza unei vignete pentru un Austriac. Ala io, ala io. Care face vanzarea? Mi-aduc aminte ca am asistat la doua scene foarte penibile pe modelul ‘nu da din casa’.
Am fost in Turcia cu o anumita agentie de turism pe care nu o vom numi pentru ca nu e vina lor, oarecum e vina multora si sunt sigura ca nu sunt singurii la care se intampla; ma consolez ca e in natura umana sa te ingrijorezi si sa intri in trepidatii. De ce trepidatii?
Eram in drum spre aeroport dinspre statiunea in care stateam impreuna cu o alta familie intr-un fel de minibus. Sapte oameni plus soferul si cineva de la agentie, persoana care evident vorbea romana. Asistam la o mica gafa in care suna telefonul. Raspunde. ‘La cat ai prima plecare? [din statiune]’ vine intrebarea (in engleza). ‘First is seven for-ty five’ si raspunsul. A doua intrebare, banuim noi, ‘La cat e a doua plecare?’ Raspunsul? ‘Seven!’
Crezand ca n-am auzit bine, mai stam noi cateva minute in care insista. 7.45 AM e prima, 7 AM e a doua. Inchide telefonul. Liniste. Mai suna o data. De data asta conversatie in romana. ‘A, pai m-a sunat Gigel care era la hotelul Y sa ma intrebe la cat am prima plecare. I-am zis ca la sapte fara un sfert si a doua la sapte. El tot insista, zice: ‘sigur nu e sase patrus’ cinci?’ si zic nu, sigur seven fortyfive!’
Ok, mai greu cu engleza, deja in momentul asta mi se destramasera iluziile ca poate unii din angajatii agentiei vorbesc turca dat fiind ca petrec cateva luni bune pe an in tara respectiva..si ca cineva, undeva cumpara si ghidul de conversatie roman-turc care sta abandonat intr-un colt din Diverta.
Partea a doua, mai suna o data telefonul (pana la sfarsit pierd sirul telefoanelor) si pe langa bla-bla-ul necesar cu ore, autobuze, clienti care trebuie luati de nu-stiu-unde, vine ingrijoratorul ‘Am auzit ca vor sa ne umble la salarii’. De aici porneste si deducem ca desi doar 1 persoana credea asta, fraza ‘Eu cred ca vor sa ne taie din salarii’ devine la telefon ‘Noi credem ca vor sa ne taie din salarii’. Pe masura ce vorbeai cu mai multi oameni si ii convingeai de acest lucru, cu siguranta erau deja toti in spasme si foarte convinsi ca se umbla la salarii. Cate ‘ce’ si ‘cum’ sau ‘de ce’ si ‘de unde si pana unde?’ s-or fi auzit la celalalt capat nu vreau sa imi imaginez dar probabil vreo 40 de oameni pe putini, sapte fiind doar noi, cele doua familii din autobuz. Incercam sa ma controlez sa nu rad pentru ca e urat sa dai din casa cu oamenii care tocmai au platit mii de euro agentiei in primul rand, iar in al doilea rand si mai urat sa minti, si sa minti pe abonamentul pe care ti-l plateste firma. Nu trebuie sa te panichezi ca un caine intr-un restaurant chinezesc ca o sa-ti taie seful din salariu si sa alertezi jumatate de firma fara pic de discretie, ci stai frumos in banca ta si zi mersi ca nu esti dat afara.
Episodul numarul doi la Fashion Outlet in Militari, seful de paza cu vreo doi paznici le facea morala, overheard doar un pic: „…nu e posibil sa zici asa ceva langa clienti, ca dupa aia afla toata lumea, ce naiba…”
Morala: nu destui oameni au vazut posterul motivational cu ‘esti unic, la fel ca toata lumea’. E mai important sa iti manifesti instinctul primar in fata necunoscutului (datul afara, taiat salarii) decat sa astepti o certitudine. Nici ‘v-am zis io’ nu e mai bun.