Am citit azi dimineață un thread de pe Reddit România despre fondul clasei, contribuțiile “voluntare” pentru serbări, ușor peste 500 de lei dacă nu mai mult, cadouri pentru profesori, și tot circul ăsta financiar care se învârte în jurul școlilor. Sincer, nu mi-e dor de asta deloc.
Mi-a adus aminte de cum era și pe vremea mea la școală. Mereu se cereau bani pentru ceva. Și văd că lucrurile continuă, oricât de ilegal ar fi acum, cum zic unii. Presiunea rămâne aceeași.
Între timp, am văzut și ultima postare de la Oana (pe care o știu de când am terminat liceul și se reprofilează spre psihologie), care are acum o serie pe Instagram numită “Mame Calme”. Tocmai a explicat conceptul de mom guilt, sentimentul de vinovăție la care mamele sunt predispuse. Explica faptul că nu e doar un sentiment abstract, ci un răspuns psihologic real. În cuvintele ei, e o setare a sistemului nervos. O formă de hipervigilență a unui sistem supraîncărcat de responsabilități și dereglat.
Și multe ori, spune ea, învățăm starea asta din copilărie.
Când s-a născut cel mic am făcut un efort conștient să refuz ideea asta de mom guilt. Copilul ne are pe amândoi acasă, facem multe lucruri împreună, și ne jucăm la fel de bine cu capace ca și cu jucării scumpe. Când m-am mutat departe de oraș au fost unii care au crezut că e o mică nebunie. Dar cred că nebunia ar fi fost să continui în stresul și presiunea constantă de la oraș.
Am văzut cum operează industria parentingului modern: e construită să capteze părinții când sunt cei mai vulnerabili. Când sunt obosiți, se îndoiesc de abilitățile lor, suprasolicitați. Bam! Atunci apare postarea perfectă cu rafturi Montessori organizate pe culori, cu serbări elaborate, cărucioare de 4000 de lei, cu standarde imposibile. E proiectat să te facă să simți că nu faci destul.
Eu una ce pot. Renovez o casă, construiesc un business după ce compania s-a restrâns și m-a dat afară cat eram în concediu de maternitate, cresc un copil curios și fericit. Nu am timp pentru performanța asta. Planurile mele au orizonturi mult mai lungi.
O prietenă mi-a scris recent despre cât de greu e să trăiești în afara scenariilor culturale prestabilite. Ei bine, random stranger, ai permisiunea mea să trăiești o viață care are sens pentru tine, chiar dacă nu are pentru alții. Ea nu e româncă m, dar cu siguranță a preluat idei similare despre respect și deferență față de părinți și autoritate. Dar părinții nu trăiesc viața ei. Pot avea dreptate, dar până la un punct – după care propriile tale decizii ar trebui să te facă fericit(ă). Atât.
Și asta e ok. Avem doar o viață.
Lasă un răspuns