Am ascultat recent primul episod din “Prea Sărac”, un podcast nou creat de Andreea Vâlcu (și o parte din echipa DoR) care abordează un subiect despre care prea puțini vorbim deschis: sărăcia, datoriile și trauma financiară pe care unii o purtăm cu noi, chiar și atunci când statistic ne-am “descurcat bine de când înfrânt în UE.”
Primul episod urmărește povestea gazdei—de la sărăcia din Brăila până la anii de îndatorare din timpul și după facultate în București—și pe cea a prietenei ei Corina, care părea stabilă financiar până când a descoperit dependența tatălui ei de pariuri și datoriile ascunse. Corina are astăzi un cont de economii comun cu partenerul ei “pentru viața aia bună,” dar după episodul cu datoriile tatălui încă are reacții anxioase dacă nu știe exact de unde provine o sumă de bani.
Ce m-a impresionat cel mai mult nu a fost doar onestitatea poveștilor în sine, ci cât de comună trebuie să fie pentru mulți români. Sărăcia nu e doar despre ce ai în cont; e și despre reacțiile sistemului nervos, despre poveștile pe care le porți cu tine chiar și când depășești condiția.
Podcastul m-a făcut să mă opresc și să mă gândesc: eu unde mă aflu? Ce e al meu, ce educație am primit de la părinți și bunici?
Când mă gândesc la ai mei, bunicii au avut lipsuri majore ca experiențe formative. Au crescut prin Al Doilea Război Mondial și au cunoscut sărăcia indusă de război. Părinții bunicului meu erau proprietari, dar comuniștii confiscau terenurile cu forța. Străbunicul meu a renunțat la tot atunci când și-a dat seama că în fiecare săptămână mai dispărea câte un sătean care se opunea colectivizării. Bunica a suportat ierni grele mergând la școală fără încălțăminte.
Părinții, în schimb, au prins vremuri mai bune. Au fost ingineri în era Ceaușescu, când industrializarea era rapidă dar calitatea scăzută, condițiile mizere și sărăcia răspândită. Cozi, rații, tot tacâmul cunoscut. După ’89, au schimbat cariera și au ajuns departe, profesând ceva ce le-a plăcut, nu ceva ce au fost forțați de împrejurări să o facă.
Eu am crescut mai mult la bunici. Aveau pensii bune pentru ca munciseră toată viața, dar bunicul meu încă păstra încă acea mentalitate a chibzuinței. Își gestiona banii religios, în fiecare zi. Văd și acum agendele în care ținea zilnic evidența. Am absorbit mult din acea disciplină, din acel mindset al precauției, poate un pic prea mult.
Nu mi s-au cumpărat multe jucării, nu ca în ziua de azi cel puțin, dar nu au ezitat niciodată să contribuie la educația mea. Nu ieșeam la restaurant decât la ocazii speciale, și chiar și atunci preferam să sărbătorim acasă. Abia târziu am început să o menajăm pe bunica și să lăsăm pe altcineva să gătească la zile de naștere pe măsură ce înainta în vârstă. Dar eventual am revenit la plăcerea noastră cea veche, mai ales ca ne place să gătim.
Și totuși, când ascult podcastul, mă întreb: unde mă aflu eu, de fapt? Cum pot să înțeleg experiența altora despre sărăcie fără să fiu insensibilă?
Am avut foști prieteni în ambele extreme: unul care ținea să-mi aducă aminte ce privilegiată eram în București, și altul care îmi spunea ca nu ma răsfăț destul sau că nu trăiesc pe măsura venitului pe care îl am; dacă nu cheltui, atunci cum o să mă bucur de viață?
Am ajuns să lucrez în străinătate, în joburi bine plătite. Am economisit constant, am învățat, am căpătat experiență. Acum eu și partenerul meu ne-am întemeiat propria companie. Suntem abia la început, încă fără venituri mari, dar intrăm pe un făgaș bun. Ne-am cumpărat o casă și nu plătim credit ipotecar. Suntem extrem de economi în mod involuntar dar nu ne negăm plăcerile simple: cafeluțe, cheesecake, etc. Nu avem datorii sau dependențe și avem un copil acum. Le-am zis bunicilor să nu-i aducă decât haine și cărți, ca jucăriile nu-l prea interesează momentan. E un mic explorator care vrea să stea afară cu frunze și plante, și înăuntru vrea să citim cărți tot timpul.
Realitatea mea e că nu mai sunt niciunde, și nu am nicio societate sau grup de oameni la care să mă raportez. Sunt free floating in timp și spațiu cu prea multe influențe de când am locuit în Marea Britanie, SUA și Olanda. Prea străină pentru Polonia, prea puțin flashy pentru cartierul în care am crescut în București, nu mai aparțin nici de alte locuri. Am încetat să mă gândesc la ce fac prin prisma comparațiilor cu alții și îmi văd de treaba. In my lane. Flourishing.
Podcastul “Prea Sărac” e curajos pentru că pune degetul pe o rană colectivă. Vorbește despre lucruri pe care le știm toți, dar pe care rareori le discutăm deschis: că mulți oameni trăiesc cu anxietate financiară constantă. Că datoriile și secretele financiare distrug familii. Că trauma sărăciei nu dispare doar pentru că acum “te descurci.” Că România post-comunistă a lăsat pe toată lumea cu relații complicate cu banii; unii pentru că nu au avut niciodată destui, alții pentru că au avut prea mult prea repede, iar majoritatea undeva între extreme.
Cred că mai mulți dintre noi trebuie să vorbim despre asta. Nu pentru a ne compara sau a ne justifica salariile și cheltuielile, ci pentru a înțelege cât de adânc ne marchează experiențele financiare, ale noastre și ale generațiilor dinaintea noastră. Sărăcia nu e doar o statistică. E o poveste pe care o trăim sau o purtăm cu noi, chiar și atunci când ne-am descurcat “bine.
Recomand. E un început de conversație de care avem nevoie cu toții.