Am văzut recent un post pe LinkedIn de la un tată din Marea Britanie care vorbea despre o pană de la Vodafone. Fiul lui simțea că nu poate ajunge la serviciu pentru că depinde de hărți și GPS pe telefon. Nu e primul caz de genul; am văzut videoclipuri pe YouTube care îmi dau sentimente amestecate, despre oameni care fac detox digital și realizează că nu mai știu să navigheze fără tehnologie. Sunt amuzante uneori dar și inconfortabile și mă chinuie pe mine când îi văd ca nu se descurcă: chiar așa de greu e să te dezveți? Chiar așa e, pentru unii.
M-a făcut să mă gândesc la două lucruri: cum am învățat eu să mă orientez și cum îl pot învăța pe fiul meu această abilitate care acum pare demodată. De când sunt mamă, multe lucruri mă fac să reflectez asupra propriilor experiențe: eu cum am învățat asta? Sau de ce nu am învățat? Și cum transmit mai departe ce știu și consider util?
Îmi place să folosesc hărțile digitale pentru navigație, dar îmi place și să îmi construiesc o hartă mentală a locurilor în care merg. Am sărit peste hărțile de hârtie și am trecut direct de la cele de pe telefon și calculator. Nu am avut un telefon cu GPS și hărți până pe la 25 de ani; primele iPhone-uri nu erau foarte avansate, iar hărțile au devenit bune abia mai târziu. Am crescut si locuit la oraș multă vreme și nu am învățat semne de drumeție până mult mai târziu, dar știam să mă descurc pe străzi, cu scurtături și peisaje urbane.
Îmi amintesc un sentiment clar, pe la vârsta de 10 ani sau înainte, că era important să țin minte reperele majore și am dezvoltat ce am realizat mai târziu că seamănă cu tehnica palatului memoriei ca să știu cum să mă întorc undeva. Nu țin minte ca părinții să îmi fi spus mai multe în afară de un exercițiu de “ce să faci dacă te pierzi” și cu cine să vorbești sau unde să ne dăm întâlnire. Tot când eram mică, țin minte ca am văzut ceva film la cinematograf despre o urmărire și, când am ajuns acasă și am intrat pe site-ul filmului, erau niște sfaturi despre cum să fii în siguranță în mulțimi sau să te faci nevăzută ca femeie. Deși eram copil sau aproape adolescent, am rămas fascinată de ideea asta de a merge fără urme și de a dispărea în mulțime; de a putea citi și a te adapta la un loc nou în doar câteva minute sau secunde.
E greu de descris experiență asta embodied, corporală, de a ști unde ești în spațiu fără a putea să explici cum știi. Am învățat cartierele Bucureștiului pe dinafară pentru ca mergeam mult pe jos. Și asta e un alt aspect la care reflectez din greu zilele astea: chiar petreceam mult timp mergând pe jos cu familia, foloseam transportul public, știam să citesc stații, hărți, indicatoare. Când elementele astea lipsesc azi, mă simt dezamăgită de delăsarea administrațiilor responsabile. Dar îmi dau seama că multor oameni nu le pasă tocmai pentru că sunt cu ochii în telefoane sau în mașini, externalizând gândirea dispozitivelor pe care le au la dispoziție.
Aici în Polonia (încă?) nu avem mașină și călătoriile noastre sunt pe jos, cu bicicleta electrică, sau cu trenul; uneori autobuze și tramvaie în oraș. Poate o să se schimbe situația într-o zi, dar acum întâlnim mult mai multă lume și ne împrietenim cu ei tocmai pentru că mergem pe jos și avem ocazii să ne vedem mai des.
Mă gândesc ca sigur o să intrăm într-un cerc vicios: dacă nu există suficienți oameni care să navigheze fără tehnologie, nu o să mai existe motive să se investească în indicatoare utile, si vei fi forțat să recurgi la tehnologie pentru ca pe altceva nu te poți baza. Sper că nu va fi cazul, pentru că vreau să îl învăț pe fiul meu să se descurce, să îi insuflu această cunoștință demodată de a te descurca fără telefon și GPS, pentru ca mie asta mi se pare mai magic decât faptul ca avem o hartă în telefon; ca te poți descurca doar cu materia cenușie de la purtător. Poate o să i se pară ciudat sau, poate, o să-i fie util să-i salveze viața într-o zi.