În feed-ul meu de LinkedIn a apărut acum câteva zile o postare. Am mai văzut câteva de genul ăsta, și m-au pus pe gânduri.
Era vorba despre persoană senior din domeniul publicității—cineva cu decenii de experiență, care deținuse titluri importante—începea un GoFundMe. Era șomer de ceva vreme, avea probleme de sănătate, dificultăți familiale. Și realitatea facturilor începea să doară.
Postarea pe care am văzut-o a fost scrisă de altcineva din industrie, un pic zguduită de ideea ca ai putea să trebuiască să-ți faci un GoFundMe ca să supraviețuiești după ce ai muncit în publicitate toată viața. Înșira tot felul de idei care să-i ajute pe cei mai tineri; sindicate, planificare financiară obligatorie, etc.
Mă surprinde și totuși nu. Am văzut multă lume cu salarii mari nu aveau niciun dram de responsabilitate financiară, sau simțeau că banii nu le ajung niciodată. Nu e ca și cum oamenii din publicitate sau alte domenii sunt mai deosebiți. Tot oameni sunt, cu toate viciile și hibele aferente.
Ideile ei nu erau rele: planifică-ți cariera, finanțele, angajează un consilier financiar, construiește-ți singur o plasă de siguranță pentru incertitudine. Vorbește le juniorilor despre cum să-și pună bani deoparte pentru când piața nu e bună.
Din postare nu am rămas cu sfaturile financiare, ci mai mult cu imaginea unei persoane care a ajuns la cincizeci de ani într-o industrie care fetișizează tinerețea. Imaginea cuiva care fusese odată important prin virtutea rolului și autorității împrumutate de la numele firmei, acum incapabil să plătească facturile. Cineva a cărui valoare fusese legată în întregime de rolul său, iar când rolul a dispărut…
M-am gândit la traiectoria unor persoane din trecutul meu și altii pe care îi mai știu din industrie. Și, inevitabil, și la mine.
Traiectoriile posibile
Fostul meu șef a cofondat o agenție creativă care în cele din urmă a fost vândută unui grup multinațional mare, iar eu am prins perioada de tranziție după achiziție. Îl consider o persoană foarte creativă; s-a format ca sculptor dar nu a practicat niciodată. Lumea artei i s-a părut prea rigidă, prea performativă acum peste treizeci de ani când a absolvit. În schimb, a creat o agenție. Și înainte de (sau poate printre) asta, a creat și niște becuri ca obiecte de design. Erau niște lucruri frumoase; sculpturale, elegante, și care au fost mult-discutate în presă la vremea respectivă. Nu cred că au făcut o tonă de bani, dar erau ale lui. Erau lucruri fizice care există în lume și încă sunt în casele unor oameni probabil. Eu încă le am, cel puțin. Aș zice ca sunt cele mai memorabile lucruri pe care le-a făcut, dincolo de orice campanie sau prezentare.
După vânzarea agenției, s-a simțit pierdut. E greu să renunți la rutina și identitatea construită timp de ani de zile. Acum e în mai multe roluri de consiliere, căutându-și ultimul capitol de carieră. Nu sunt sigură dacă succesul financiar este același sau cat contează versus dorința de a avea încărcare. Dar păstrăm mereu legătura, și mereu îmi spune același lucru: cat de puțină lume din trecut îl mai sună sau îl ajută.
Mai știu persoane care au luat căi diferite. Au urcat mult, au ajuns în top, dar nu au avut copii. Banii s-au dus pe achiziții imobiliare (unii mai fericiți cu ele ca alții). Unii postează în continuare concedii și mâncare bună, alții postează cu nuanțe de singurătate și tristețe față de viața corporatistă. Unii se plâng că uzura le-a dat alte probele cronice. Alții au recunoscut probleme cu drogurile pe care le ascundeau de familie, chiar dacă colegii de la birou știau de vicii. Alții parcurg drumul anevoios către a avea copii după patruzeci de ani. Mai știu cazuri de persoane care cred că n-ar ști ce să facă dacă s-ar opri din muncă din cauză că nu și-au cultivat hobby-uri sau interese ale lor.
Și apoi eu. Am fost în publicitate, apoi product management, apoi programator. Acum co-dețin un studio de software cu partenerul meu și alți colegi. Avem casa noastră fără credit ipotecar, renovăm o locuință veche, și facem o parte din lucrări noi înșine. Ne orientam spre a construi aplicațiile noastre, cat și niște proiecte ca agenție, pentru clienți. Viața se îmbină cu munca și sunt o grămadă de paralele utile care ne fac viața mai bogată, pe lângă cel mic.
Simt ocazional o ușoară invidie când văd oameni cu care am lucrat care au ajuns Chief Something Officer sau Director. Mă bucur pentru ei sincer, dar imi dau seama că traiectoria asta nu a fost pentru mine. Îmi amintesc stresul, presiunea, sacrificiile, în special în jurul familiei.
Cel mai mult îmi displace cultul supra-muncii din acele roluri, în special în companii unde munca e văzută ca totul sau nimic. Mediul e toxic în numele performanței, și mulți oameni din conducere adoră asta în secret.
Capcana prestigiului
Cunoscuții mei din Franța sau Olanda sau Polonia nu mă întrebau despre ce lucrez la petreceri sau întâlniri, asta dacă mai conta. Întreabă ce ai citit, ce ai ascultat, unde ai călătorit, sau ce idei interesante ai auzit în ultimul timp, ca să le discute.
Acum ca nu mai sunt prezentă fizic în același loc cu ei, încerc în mod conștient să mă orientez mai mult spre oameni de genul ăsta. Întrebările și îndeletnicirile astea sunt mai interesante în viață.
Părinții mei au muncit incredibil de mult toată viața. Mama mai are câțiva ani până la pensie, moment în care speră ca vor avea parte de un rest al vieții frumos, confortabil.
Noi pe de altă parte, săpăm pe lângă fundația casei ca să vedem cât de adâncă e. Când am început renovarea, am ales să facem o parte din muncă noi înșine, cum ar fi săpăturile astea care să-i ajute pe arhitecți. Ai mei au fost șocați. De ce nu am chemat pe cineva? Pentru că putem și noi, și e interesant, ne dă ceva de lucru și de discutat cu oamenii care fac munca grea de a plănui fiecare podea și priză până la milimetru.
Când eu și partenerul meu am lansat studio-ul, tata a continuat sā ma întrebe luni de zile dacă și-a găsit de lucru, chiar dacă am făcut clar că ne lansăm pe cont propriu.
Simt că pentru multă lume prestigiul asociat cu rolul de C-suite, director, senior, global, contează foarte mult. Trebuie să ai titlu, salariu, mașină, birou, și eventual oameni în subordine. Să fii cineva.
Dar, revenind la povestea publicitarului cu GoFundMe de la început, am ajuns să realizez că a fi important prin titlu e adesea doar autoritate împrumutată. Ești important din cauza poziției tale de azi. Și când poziția dispare—pentru ca inevitabil va dispărea— ce rămâne din tine?
Ce știi să faci, de fapt?
Când am trecut de la strategie la programat, o parte a fost din cauza ca vroiam să mă apropii de locul unde se rezolvă problema și se creează ceva. Ca strateg sau product manager, te bazezi întotdeauna pe alții să facă lucruri pentru tine. Output-ul tău e prezentări și PDF-uri. Uneori trebuie și munca asta de convingere. Dar rareori ai satisfacția unui lucru tangibil, chiar dacă unii iau credit pentru efortul unei echipe ca și cum ar fi făcut ei cu mâna lor.
Încă mă gândesc cu mai mult drag și mândrie la lucrurile fizice pe care le-am făcut—o mică revistă, un ghid pentru juniori—decât la toate prezentările pe care le-am produs vreodată. Becurile fostului meu șef există și ele în continuare în lume și iluminează camera sau biroul cuiva. Obiectele fizice și meșteșugul au un farmec aparte, mai ales într-o lume în care foarte multă lume consumă dar nu produce.
Filozofia studio-ului nostru de software se apropie de ideea asta. Nu vrem sa facem softuri cu dark patterns, extractive, cu modalități dubioase de monetizare. Nu vrem să facem ceva cu un framework trendy care trebuie rescris după doi ani pentru ca să schimbat moda. Nu avem presiunile financiare care împing companiile către exploatarea utilizator. Nu suntem forțați să luam decizii cvasi-etice, cum sunt forțați unii dezvoltatori de soft să o facă atunci când le e frica să fie dați afară. Putem să ne asumăm riscuri creative, și vrem să lucrăm cu oameni care ni se aseamănă: oameni atipici, un pic ADHD, care au nevoie de soluții pe termen lung la probleme interesante, nu PDF-uri.
Postarea de pe LinkedIn avea dreptate.
La cincizeci de ani, cum zicea și fostul meu șef, telefonul încetează să mai sune pentru ca nu mai ai prestigiul rolului. Piața e suprasaturată de consultanți care au petrecut ani de zile gestionând dar nu făcând, și există prea puțină cerere. Dacă ai tot urcat dar ai pierdut contactul cu meșteșugul tău și munca de zi de zi, poți să devii dispensabil.
Sper că rămânând aproape de proverbialul coal face, cum zic englezii, de a construi software și a proiecta sisteme și de fi mereu cu mâinile suflecate și ocupați cu ceva care ne învață ceva nou, este o formă de asigurare împotriva unui viitor în care toată lumea vrea să consulte dintr-un loc confortabil dar nu să depună prea mult efort.
Evident nu e o garanție. Încerc doar să rămân conștientă de risc și să construiesc ceva pe termen lung care ar putea eventual funcționa fără mine.
O altă cale e posibilă
Nu cred că soluția mea e calea cea mai bună neapărat.
E mai mult o notă pentru mine pe viitor, și poate pentru oricine altcineva care a simțit presiunea de a fi altceva din cauza familiei sau mediului.
Îți poți proiecta o viață care se mulează pe personalitatea și interesele tale. Prestigiul jobului e seducător dar adesea gol. Telefonul încetează să sune pentru toți eventual, dar poate suna mai mult pentru cei care încă pot face lucruri fără să depindă de alții.
Dacă m-aș întâlni cu o versiune mai tânără a mea, i-aș zice: e frumos să te simți importantă și dorită la muncă. O vreme chiar ar trebui să te bucuri de asta dacă poți. Dar ce contează cel mai mult e să-ți perfecționezi meșteșugul ales, acel craft care e numai al tău, pe care nimeni nu-l poate copia. Nu sta niciodată sa împingi hârtii si mail-uri, mereu cu riscul ca următorul job se va baza pe a rămâne conectată la oameni care nu sunt de fapt interesați de tine ca persoană.
Rămâi aproape de muncă și de cei care muncesc, și care încă știu să facă lucruri când alții se feresc de ea. Muncește cu bucurie la ce-ți place și ce te interesează, dar nu munci pentru oameni care nu apreciază ce faci, sau pentru cei care cred că un loc de muncă e un privilegiu pe care ți-l oferă, când de fapt e o întreprindere cu responsabilitate economică și morală la pachet.
Dacă nu-i găsești, căută-i și formează-ți gașca ta.
Jobul tău ar trebui să fie ceva ce faci, ideal ceva interesant și variat și bine plătit dacă se poate, dar în ultimă instanță doar o parte dintr-o viață care ar trebui să fie mult mai mare, mai ciudată și mai texturată decât orice titlu ar putea captura vreodată.
Telefonul n-o să mai sune într-o zi. Asigură-te ca ai ceva de făcut când o să se întâmple asta.