Viniete bucureștene: întâlniri de cartier

Ieri am ieșit în părculeț în București, a fost cald și frumos.

Am trecut pe la salonul de cartier la care bunica mea înainte de mine mergea la aceeași persoană la pedichiură și manichiură și la care am fost și eu mulți ani de zile. Ne știm de atâta vreme încât ne cunoaștem familiile, necazurile, fericirile, mutările și toate cele. Doamna care ne face tratamentul l-a văzut acum pe cel mic, pentru că fix în ziua în care s-a născut trebuia să merg la pedichiură și îi eram datoare cu o vizită.

Ne-am bucurat, am zâmbit, după care am mers într-un părculeț, tot de cartier. Păsările ciripeau și ne-am bucurat pentru câteva minute că nu mai auzim zgomotul infernal al mașinilor și claxoanelor. Parcul era plin de copii care jucau, alte doamne care vorbeau despre pască și alte dulciuri pe care urmau să le facă în weekend și oameni care își plimbau cățelul.

Era frumos și activitate, un sentiment pe care nu l-am mai avut în Herăstrău – pardon, parcul Regele Mihai – de ceva vreme, deși am tot încercat să merg și acolo. Mi se pare că Herăstrău nu mai este o destinație de zi în timpul săptămânii pentru mulți. Școlarii nu merg acolo pentru că cele mai apropiate școli sunt departe, iar cartierele apropiate sunt mai mult birouri.

Intersecția de la arc e un tărâm infernal de mașini în care dacă intri, ai noroc dacă ieși pe partea pe care ți-o doreai.Dacă ești pieton și reușești să traversezi spre parc, cu atât mai mult: șoferii proaspăt ieșiți din rond abia așteaptă să se dezlănțuie și să se debaraseze de nervi, așa că calcă accelerația fix când ar trebui să oprească la stop. Și mulți oricum nu opresc.

Herăstrăul în sine a decăzut și mentenanța pare să fi suferit mult, chiar dacă s-a îmbunătățit pe malul lacului (zona spre ambasada Chineză) de-a lungul timpului. Skate park-ul încă mai are priză la public și parcul e locul în care se întrunesc niște cluburi de alergare, elevii vin la poze la cireșii din grădina japoneză, florile și spațiile verzi în zona de fântâni arată bine, dar altfel e cam golaș și un pic trist în timpul săptămânii. Apa spre insula trandafirilor e cam stătută și miroase. Nu prea vezi picior de pasăre pe apa aia și sunt foarte puține opțiuni de agrement la cât de mare e oportunitatea. Restaurantele spre berăria H nu inspiră nici ele. Uneori vara măcar mai apar concerte la teatrul de vară, dar mi-e dor de zilele în care funcționau serele din centru și se făceau mai multe târguri pe aleile principale.

Oricum, părculețul ăsta mic dintre blocuri era plin de viață în miezul zilei. E mai bine plasat între blocuri, unde oamenii sunt mai probabil să vină și să stea în drum de la sau spre altă activitate, sau pur și simplu pentru că e aproape. Copiii se varsă în parc direct de la școală. Comuniștii au dat ei blocuri cu copy-paste, dar măcar pe vremea aia exista, totuși, o noimă  urbanistică pentru fiecare zonă: trebuie școală, trebuie policlinică, școlile nu trebuie să aibă drumuri aglomerate pe lângă ele, trebuie măcar magazine și saloane și frizeri, etc.. Un minim necesar traiului, și toate trebuie să fie ușor accesibile pe jos, pentru că lumea nu avea mașină și nici nu se preconizau să fie atâtea cât sunt azi.

Acum se construiește fără noimă, cu blocuri mai înghesuite și aproape unul de altul decât se făceau pe vremuri.Oamenii fac două-trei ore cu mașina dintr-un capăt al altului, fix cât îmi ia mie să ajung cu trenul până în Varșovia din partea cealaltă a țării. Nu sunt nicidecum apologet al acelor timpuri, dar chiar urăsc felul în care arată planificarea urbană acum, când am abdicat de la responsabilitate și am lăsat totul la latitudinea dezvoltatorilor. Așa s-a născut haosul.

După vreo cincisprezece minute, o bătrână care stătea pe o bancă în apropiere a venit să se uite la piciorușele dolofanului, să ne povestească de familie și rude, de copii, și să ne întrebe de sănătate. Și-a depănat un pic de amintiri, am stat la povești și am plecat la cofetărie.

La cofetărie iar s-a bucurat lumea de bebe, și ne-au recunoscut pentru că era deja a treia oară când mergem să încercăm din ofertă. Le-am zis că tot de acolo și-a luat tata tort de naștere și că ne plac foarte mult dulciurile, și (bănuiesc) proprietara s-a bucurat de compliment, adăugând că se străduiesc să facă dulciuri după rețete tradiționale. Nu e nimic fancy, nu sunt artizani ciocolatieri, sunt doar dulciuri bune la care tot revenim.

În drumul spre casă, m-am gândit la cât de mult valorează aceste conexiuni aparent mărunte – cu doamna de la salon, cu bătrâna din parc, cu cofetăreasa care ne recunoaște deja. Există o bogăție ascunsă în aceste relații de cartier, o continuitate care devine tot mai rară într-un București în perpetuă schimbare.

Înțelepciunea convențională din ziua de azi ne învață să ne temem de interacțiunile cu necunoscuții. Majoritatea părinților pe care îi cunosc ar fi îngroziți de ideea ca un străin să le atingă copilul, chiar și pe picior, dar realitatea este că așa funcționează lucrurile în comunitate.Oamenii zic pe social media că it takes a village (îți trebuie un sat să crești un copil) dar refuză satul când apare.

Atâta timp cât persoana nu pare dubioasă sau bolnavă de ceva contagios, și păstrează o distanță respectuoasă, fără să încerce să sperie bebelușul sau să-l trezească din somn, e perfect în regulă. Până acum n-am întâlnit pe nimeni cu intenții rele, iar bebelușii par să aducă la suprafață o bucurie în oameni care e rareori vizibilă într-un oraș care se simte mai tot timpul nervos, grăbit și egoist sau direspectuos.

Am ajuns să cred că e o atitudine de modă veche să permiți aceste interacțiuni. Da, vei primi inevitabil unele comentarii aleatorii („Ai citit Sfânta Scriptură?”, „De ce nu e îmbrăcat mai gros? Nu îi e frig? Are picoarele reci”, „Unde e suzeta?”), dar, în general, sunt ușor de ignorat și merită să te bucuri de experiență pentru ceea ce este – o interacțiune plăcută într-o lume altfel solitară pentru toată lumea.

Poate că în momentele astea simple stă adevărata bogăție urbană: micile ritualuri și interacțiuni care țes o plasă invizibilă de comunitate într-un oraș și o socieate care, altfel, pare că împinge tot mai mult spre izolare.