Anul trecut pe vremea asta am avut un avort spontan; a început în ajunul Crăciunului, la câteva zile după ce venisem în România ca să petrec Crăciunul cu ai mei, și s-a terminat a doua zi după.
Am început să sângerez brusc și m-am trezit căutând pe internet informații despre cât de mult este normal să sângerezi, pentru că „un pic de sângerare” e normală conform fiecărui site care vorbește despre începuturile sarcinii. Am ajuns pe forumuri de discuții unde zeci de alte persoane anonime discutau aceleași probleme și împărtășeau poze, disperare să înțeleagă dacă ce se întâmplă e normal sau înseamnă o pierdere de sarcină.
Când mi-am dat seama ca nu e normal, am fugit la camera de gardă a unei maternități din apropiere. Mă bucur pentru tot personalul din acea zi care m-a văzut si a incercat sa ma ajute chiar daca sângeram peste cabinetul lor in timpul consultației, mai repede decât puteau să curețe dupa mine.
In zilele alea mi s-a părut că am împărțit o fărâmă de mizerie; puțini medici probabil că vor cu tot dinadinsul să lucreze în perioada de Crăciun. Cine n-ar prefera să fie cu familia, prietenii, sau să ațipească în timpul zilei? Chiar și-așa, în cel mai bun caz, poate că se naște un copil și este un motiv de sărbătoare. În cel mai rău caz, speranțele unei noi vieți se destramă, ca în cazul meu.
Cumva a trecut ziua de Crăciun, nu mai țin minte cum, dar instinctul meu îmi spunea clar că nu există șanse. Pe 26 totul s-a terminat și știam sigur.
A fost un avort spontan ciudat, când ovulul nici măcar nu a avut șansa de a se implanta – un “ou fals” sau “ou clar” (cine vine cu numele astea?)
Mi-am pus întrebarea, oare chiar am pierdut ceva? Și ce anume?
Da și nu. Știam că există întotdeauna șansa ca lucrurile să nu meargă.
Ce am învățat de atunci despre sarcină e că toată lumea este optimistă până la proba contrară. Bineînțeles că lucrurile o să meargă din prima, bineînțeles totul o să fie bine, etc. Dacă există un un motiv bine întemeiat să te sperii, atunci nu ar trebui să fii anxioasă.
Dar când lucrurile nu merg cum trebuie, lumea brusc rămâne fără prea multe cuvinte.
Bucuria e ușor de împărtășit, dar pierderile și tristețea nu. Devin lucruri pe care le păstrezi pentru tine, pentru că lumea e mult mai puțin adeptă la consolare.
Unii oameni binevoitori au spus că nu poți sau nu ar trebui să plâng, din moment ce nu a existat nici un copil sau embrion. Și „hei, poți oricând să încerci din nou”. Dar deși acești oameni tehnic au dreptate și nu zic nimic nou sau necunoscut, singurele cuvinte potrivite pentru momentele astea sunt „îmi pare rău” sau variațiuni pe aceeași temă.
Chiar dacă știam că e o loterie genetică, tot a durut.
Chiar dacă nu era “un copil”, era prima încercare si reușită. Am plâns pentru potențialul pierdut, puținele speranțe și vise pe care le formasem, un viitor care părea cert și faptul că mi-am pierdut inocența pe care o aveam vizavi de sarcină.
Din fericire, astăzi, după un an întreg, țin în brațe un băiețel minunat și am avut cel mai frumos Crăciun în familie pe care pot să mi-l aduc aminte. Încă mă doare gândul că ar trebui să fie doi, dar altă poveste pentru altă dată.
Dacă vă aflați în această situație, fiți amabili și recunoscători față de personalul medical și administrativ care lucrează la ore târzii și în timpul sărbătorilor.
Aveți simpatie pentru oamenii pe care îi cunoașteți care se confruntă cu infertilitate sau pierderi de sarcină, indiferent de ce fel.
Și păstrați-i în gânduri și pe cei care trec printr-o pierdere sau pierderi consecutive și au nevoie de consolare dar preferă să nu împărtășească ce li se întâmplă, de de teamă că vor fi înțeleși greșit sau judecați de oameni care cred ei că știu ce mai bine în corpul și sufletul altuia.