Generația Z și captivitatea smartphone-urilor: cum s-a schimbat adolescența

De câteva luni de zile urmăresc articolele lui Jonathan Haidt și a colaboratorilor săi de pe Substack-ul After Babel. Jonathan Haidt investighează de ce fenomenul complex al depresiei este atât de răspândit în tineretul de azi, în special în cel occidental sau puternic influențat de Occident. Vă recomand să citiți din arhiva lui Haidt cât aveți timp și chef. A scris mult, și a publicat și criticile pe care le-a auzit la adresa ideilor lui. Dar dacă aveți timp pentru un singur articol, vă recomand Social Media is a Major Cause of the Mental Illness Epidemic in Teen Girls. Here’s the Evidence.

Zilele astea Haidt încearcă un format nou, publicând articole scrise de tineret talentat din Generația Z. Primul din serie se numește, “Do the kids think they’re alright?” (Spoiler: nu). Al doilea, cel mai recent, se numește “Do you know where your kids go every day?” și a fost scris de Rikki, o fată născută în anul 2000. A primit primul smartphone la vârsta de zece ani și și-a deschis primul cont Instagram la vârsta de unsprezece ani. Rikki descrie luptele cu care se confruntă Generația Z în era digitală.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este decalajul dintre părinți și copiii lor, care sunt ca niște străini în casele în care au crescut. Generația Z, lipsită de valorile generațiilor anterioare, având majoritatea tradițiilor „debunked” de diverși ca fiind baliverne, caută și găsesc alternative nesatisfăcătoare. Rezultatul e un gol spiritual destul de evident, inclusiv pentru ei.  Sugestia ei de a amâna utilizarea smartphone-urilor pare bună, dar mă îndoiesc dacă ar funcționa. Pe vremea mea, presiunea de a avea telefon venea de la adolescenți: telefoanele erau o tehnologie nouă și captivantă. Azi, părinții sunt cei care insistă că copiii au nevoie de telefoane (!) când ar trebui să fie ce înțelepți în relația părinte-copil.

Ceea ce m-a pus pe gânduri.

Eu ce făceam la zece ani?

Vorba lui Rikki, unde mă duceam? Cine sau ce ma influența? Am avut rătăciri?

Ca paralelă, un mic istoric: la zece-unsprezece ani, varsta la care Rikki si alti copii primeau telefoane cu social media, am primit primul calculator, și abia trei-patru ani mai tarziu am avut internet. Am avut primul dumbphone/feature phone când aveam aproape de paisprezece ani. Mi-am luat primul smartphone din salariul propriu, la douăzeci și unu de ani, când Rikki de mai sus împlinea zece ani.

Tind să cred că făceam lucruri obișnuite, la fel ca majoritatea copiilor din aceeași generație, din aceeași clasă socială și cu același venit: mergeam la liceu, la universitate, aveam internet acasă.

Înainte de facultate, la fel ca majoritatea adolescenților deprimați din sondajele de azi de peste tot, eram dezamăgită de oamenii și de liceul în care am ajuns și aveam o părere proastă despre viitorul meu și al lucrurilor în general. Eram nefericită, introvertită, considerată ciudată și în mare parte fără prieteni într-un loc în care eram constant umiliți, și nici colegii nu erau mai prejos; erau chitiți să le facă zile negre multor profesori. Asta nu pare că s-a schimbat.

Am căutat scăpare în internet, enciclopedii online, cărți, idei și muncă. Mă influențau oamenii cool care aveau domeniul supermagnet, pe atunci un agregator de site-uri și proiecte creative. Am scris pet blog din disperare dar și din speranță, în căutare de prieteni. Ce-i drept, am găsit câțiva, dar am trecut și prin suficiente abuzuri și insulte în comentarii cât să-mi ajungă o viață întreagă. Reflectând, faptul că oamenii lăsau comentarii atât de oribile unei adolescente nu mă miră, ci doar mă dezamăgește. Pe atunci, Dove (Unilever) încerca să atragă atenția global că media strică imaginea de sine a fetelor. Ca multe alte fete, eram bombardată de media, dar mereu am dorit să urmez o carieră în publicitate, așa că m-am expus intenționat la mult mai multe reclame față de o adolescentă obișnuită de vârsta mea de-atunci; ce-i drept, cu un ochi mult mai critic, ceea ce probabil le lipsește multor copii din ziua de azi.

Per ansamblu, remarc totuși, că în comparație cu adolescenții de azi, nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi pun capăt zilelor, nu cunosc pe nimeni care să fi încercat, dar am întâlnit câțiva oameni care au contemplat serios asta, chiar dacă n-au luat pasul.

După facultate am dezvoltat un interes pentru lucruri superficiale precum haine. Aveam bani din salariu și trebuia să fiu prezentabilă la birou, dar nu urmăream moda sau tendințele. Consideram greu să justific raportul preț-calitate al a ceea ce vedeam și atingeam, și încă mi se pare greu. Îmi cheltuiam salariile pe cărți și lucruri necesare pentru casă și eram pasionată de gătit pentru mine și de emisiuni cu bucătari celebri. Încercam să fiu implicată în politică sau cel puțin să o înțeleg mai bine dintr-un simț civic și nu am ratat niciodată o șansă de vot.

Mă opuneam ideilor care prindeau amploare în rândul fetelor sau femeilor de vârsta mea, în special promovarea anorexiei în anii 2010. Am încercat să ies la petreceri cu prietene noi în facultate, dar mi s-a părut o experiență oribilă și degradantă. Am început să mă machiez pe la douăzeci și cinci de ani, când începeam să avansez profesional și conta mai mult imaginea. Mi-era greu să găsesc femei role-model și aveam prietene care mă presau ca să afle dacă sunt feministă sau nu, dar am încercat să rezist tentației de a mă defini printr-o etichetă sau alta.

Mă inspira în continuare domeniul ales, dar continuam să fiu curioasă despre lume și să-mi formez propriile idei. Printre altele, în perioada aia se pare că am punctat și despre Malala, tânăra pakistaneză care a fost împușcată aproape fatal de extremiștii talibani și care a câștigat ulterior un premiu Nobel pentru pace, continuând să promoveze activismul ei în favoarea educației pentru fete.

Nu știu dacă mă citesc părinți de adolescente, dar sincer nu cred că descriu ceva anormal: o combinație de interese unele mai serioase, altele foarte superficiale. Vroiam să fac bine la școală și la muncă, chiar dacă nu știam mereu cum.

Diferențe cheie între generații

Dat fiind ‘străinii din casă’ despre care vorbește autoarea de pe After Babel, subliniez două lucruri care mi se par fundamental diferite azi față de adolescența mea. Le scriu așa cum le percep prin colegii și apropiații mai tineri.

Nu-mi petreceam atât de mult timp pe un smartphone conceput să-mi sece banii sau atenția.

Internetul e în continuare cu noi dar conținutul e altfel, la fel și modul în care interacționăm cu el. Intervine smartphone-ul, nu calculatorul general-purpose. Pentru majoritatea adolescenților începând cu 2010, internetul nu le mai vine prin intermediul unui calculator personal. Vine de pe un dispozitiv mereu deschis, mereu la îndemână, care adesea pare să fie stăpânul tău și nu servitorul tău. Vine din aplicații pe care nu le-ai scris tu, pe care nu poți să le modifici, concepute să extragă ultima picătură de atenție și/sau bani, în comparație cu funcționalitatea naivă cu care ne-am confruntat când mediul era încă nou și companiile nu rafinaseră procesul de a monetiza utilizatorii.

Pe vremea mea, aveam tehnologii sociale (forumuri și servicii de messenger) dar nu aveam social media așa cum e azi: feed-uri nesfârșite, ignori pe cine vrei și când vrei, context collapse, legea lui Poe. Formatul era mai democratic și semi-anonim, pe bază de porecle sau pseudonime, în așa fel încât conta mai puțin cine ești, și conta mai mult ce aveai de zis. Tinerii din ziua de azi nu cred că mai au norocul ăsta, odată cu apariția influencerilor. Acum e fix pe dos. Nu prea mai contează ce ai de zis, contează întâi să fii cineva care pare popular sau cunoscut. Acum mulți ani, Zuckerberg credea (la nivel moral) că trebuie să fii prezent online cu numele tău adevărat, pentru că anonimatul naște monștri. Acum, cum ziceam, e pe dos: oamenii sunt niște monștri în numele propriu, și în semi-anonimatul de pe, de ex. Reddit, găsești în continuare răspunsuri mai interesante.

Familia mea a fost mereu apropiată, cât să nu ne pierdem unii pe alții

Știu că Gabore Maté e un personaj polarizant pentru unii oameni, dar în mare parte sunt de acord cu el și cu co-autorul Gordon Neufeld în Hang on to your kids (trad. Ține-ți copii aproape): părinții care lasă copiii de capul lor, să fie influențați de alți copii sau tineri cu puține intervenții sau limite impuse de adulți își creează propriile probleme.

Familia mea era cât se poate de departe de filozofia modernă „fiecare cu treaba lui”. Citeau și urmăreau idei noi în educație, dar la urma urmei încercau să-și urmeze instinctele și să facă ceea ce considerau că este cel mai bun după ce se sfătuiau între ei.

Cum arăta asta? În familia mea, era firesc să vorbim unii cu ceilalți despre ce treceam prin minte. Atmosfera era une de curiozitate, nu de critică. Nu înseamnă că împărtășeam toate secretele, ci că eram măcar conștienți de ideile și influențele care acționau asupra noastră, și puteam să detectăm foarte ușor dacă ceva nu era în regulă cu unul din noi. Familia mea citea blogul ăsta, și nu simțeam că mi-e teamă de opiniile lor. În fiecare weekend, timp de câteva ore mă plimbam prin oraș și librării cu tata, beam un ceai, vorbeam despre ce am mai citit, și încerca să-mi explice cum funcționează lumea prin dialog cu rolul de a-mi dezvolta gândirea critică:  și ce părere ai despre asta? Ce crezi că o să se întâmple mai departe? De ce crezi că o să se întâmple asta?

Nu exista conceptul de a nu ști unii de alții: unde suntem, cu cine, de ce, etc. Ai scris ceva pe net? Șterge asta, nu posta despre ce ai în casă, unde locuiești și când pleci în vacanță. Trebuia să fiu acasă întâi la zece, apoi la unsprezece, apoi măcar înainte de miezul nopții. Trebuia să dai mesaj din taxi și să nu te urci în mașină cu prieteni băuți sau drogați, pentru că nu sunt prieteni de încredere dacă se oferă să conducă sub influență. Evident că nu-mi plăcea ideea de a mă întoarce devreme acasă, dar care era alternativa? Acum sunt recunoscătoare pentru principiile astea.

La un moment dat, sora mea mai mică (Gen Z) s-a integrat într-un grup nepotrivit și, din dorința de a fi acceptată, a început să repete niște idei nefaste din anturajul ăsta nou fără să le gândească. Perioada asta a durat câteva luni nefericite în care aproape nu o mai recunoșteam, dar din fericire și-a revenit după niște intervenții, și consider că existența unor legături strânse în familie a fost motivul principal pentru care n-a derapat mai departe.

Mesaj de sfârșit?

E destul de evident că tehnologia a afectat semnificativ sănătatea mentală a tinerilor de azi, dar lumea pare să insiste pe telefoane la fel cum insistă să stea în mașini și să se plângă că e trafic când de fapt ei sunt o parte din problemă.

Când eram adolescentă îmi doream un singur lucru, pe care o să-l repet aici în caz că sunt părinți care citesc: vorbiți cu copiii voștri. Luați-le ideile în serios dacă vreți să le ghidați gândirea. Luați-le sănătatea mentală în serios, dar în primul rând educați-vă pe voi înșiși: depășiți tabuuri, complexe, frici, idei fixe luate de cine-știe-unde pe care nu le-ați examinat de multă vreme. Rezolvați-vă propriile frustrări sau probleme (cu prieteni onești sau terapeut, cine poate). Adolescenții n-o să vă ia în serios dacă prezetați doar vorbe goale sau deteacteză urme de ipocrizie și standarde duble. Ascultați întâi ca să înțelegeți, nu ca să-i criticați sau ca să-i corectați. Într-o lume în care adolescenții consumă de zeci sau sute de ori mai mult conținut decât produc, combinat cu faptul că foarte puțini curajul să discute onest între ei despre ce-i deranjează, facultatea de exprimare în cuvinte poate că nu e așa dezvoltată. Sper să nu se supere pe mine fanii Sylviei Plath, dar parafrazez ceva ce-a scris în jurnale: când găsești pe cineva căruia simți că poți să i te confesezi, cuvintele pe care le rostești o să pară ruginite, urâte, lipsite de sens și de slabe, pentru că le-ai ținut în tine atâta timp. Așa și cu tinerii. Răspunsurile nu o să vină dintr-o singură discuție majoră, ci multe discuții mici în momente oportune de-a lungul timpului. Trebuie doar să existe timp și deschidere pentru ele de ambele părți. Altfel, nu știu ce obiceiuri și aranjamente sunt în familia fiecăruia, dar măcar să ne vedem și raportăm unii la alții ca oameni.

Și da, lăsați telefoanele. Ale voastre, ale lor, toată lumea. Avem telefoane de aproape douăzeci de ani. Ce-am rezolvat pozitiv cu ele? Nici cei de vârsta mea nu sunt siguri că a meritat. Găsiți prieteni sau anturaj nou, cărora nu le pasă de telefoane atât de mult, și care le tratează în mod utilitar, ca o mașină care să te ducă din A în B. Nu pierde nimeni nimic important în viață dacă nu ai acces la ele în perioada-cheie în care ți se formează identitatea și gândirea. O identitate compusă dintr-o pastișă de poze și filme de zece secunde e ca un fulg de păpădie-n vânt și poate să cedeze ușor la primul greu întâmplinat în viață. Și greul în viață e garantat tuturor, eventual.

Pentru adolescenți: Găsește oameni entuziasmați de ceea ce fac sau de hobby-uri, feriți-vă de cinici care le-au văzut pe toate, le știu pe toate, nu pot să se entuziasmeze despre nimic și râd de oamenii care încearcă să facă ceva, chiar și stângaci. Dacă după douăzeci de ore de scroll nesfârșit nu ești satisfăcut cu tine însuți, încearcă să înveți ceva nou timp de douăzeci de ore și vezi cât de departe poți să ajungi. Orele pe care le petreceți sărind la una din cele trei-patru aplicații de care sunteți dependenți le puteți petrece facând orice altceva, și e garantat că o să rezulte mai multă satisfacție comparativ cu stat pe net. Citiți sau urmăriții filme care vă plac, fără să conteze ce cred prietenii sau dacă e trending. Suportați niște filme sau cărți aparent plictisitoare până la sfârșit. Căutați prieteni care au cărți în casă, sau măcar alte semne de cultură și idei în preajma lor. Stați aproape de cei mai bătrâni membri ai familiei apropiate sau îndepărtate care nu sunt toxici. Întrebați-i de copilărie. Călătoriți singuri, fără stories sau check-in când ajungeți. Nu trebuie să fie foarte departe. Luați un bilet de tren către un oraș nou, vorbiți cu niște străini care vi se par normali fără internet și fără swipe stânga. Nu trebuie să vorbiți mult, puteți să vorbiți și despre vreme. E doar un exercițiu de ieșit din telefon și redus anxietatea față de alți oameni. Petreceți mai mult timp cu voi înșiși, și mai puțin cu ideile altora, inclusiv ale mele.