Zilele astea mă gândesc cu tristețe la oamenii din sectorul în care lucrez care și-au pierdut slujba, mai ales în SUA dar și prin Europa.
Multe companii încă continuă să dea afară oameni ca urmare a deciziilor luate pe timp de pandemie, când credeau că o să accelereze nevoia globală de software ca urmare a restricțiilor. Dar când lumea a revenit la (un fel de) normal și deciziile care păreau corecte la vremea lor au expirat, au urmat disponibilizări masive. Ce e diferit și aproape de neînțeles de data asta pentru mulți e faptul că cei care dau afară sunt corporații care nu duc lipsă de profituri.
Concediatul nu e de glumit
Zic cu tristețe pentru că e traumatizant să îți pierzi slujba și stabilitatea pe care credeai că o ai. Da, sectorul e mare, și da, salariile sunt și ele generoase, și da, probabil că unii au primit pachete pentru o lună sau trei (lucru care nu e garantat legal peste tot în lume).
Chiar și-așa, cum zice și articolul: efectele nu sunt de glumă. Disponibilizările au repercusiuni sociale și de sănătate chiar și în țările cu rețele de siguranță socială mai bune decât în SUA. E stresant pentru toată lumea: cei dați afară, care trebuie să efectueze concedierile, cei care rămân. Când cifrele sunt atât de mari, procesul e deprimant de dezumanizant. Când am fost concediată în trecut, măcar am beneficiat de o discuție de curtoazie. Acum oamenii află că au fost concediați atunci când deschid laptopul și nu mai merge, sau încearcă să meargă la birou și nu le mai funcționează cardul de acces în clădire.
Ce lasă un gust și mai amar zilele astea e faptul că la conducere toată lumea spune că își asumă responsabilitatea, dar puțini așa-ziși lideri înțeleg responsabilitatea prin prisma celor pe care i-au angajat și acum trebuie să-i concedieze. Responsabilitatea e, bineînțeles, față de binele companiei și investitorilor. În rest, unii au ajuns să se raporteze la evenimente ca și cum n-ar fi mare lucru. E doar un zvâc economic pe care nimeni n-ar trebui să-l ia prea personal; ceva abstract, pentru care nimeni nu e personal responsabil. Cum vine asta?
Nu e niciodată garantat că vei avea o slujbă
Nu e piața de muncă pe care și-o dorește nimeni, dar … aproape niciodată nu e așa cum ne-ar plăcea, cum ni s-a spus acasă, la școală, sau cum ne-am format o idee în mintea noastră de la știri și de la alții.
Mă gândesc la toții tinerii care acum sunt în doliu pe rețele sociale; cei care au crescut într-o lume în care era cumva de la sine înțeles că vor termina niște studii superioare și vor avea o slujbă confortabilă în software care plătește baban de la început. Cum altfel? Se angaja într-o veselie, era mereu lipsă de personal, și profiturile continuau să crească. Urma să ai o identitate și un cerc social garantat de muncă. Să te trezești fără o bucată mare din ce considerai a fi persoana ta e derutant.
Recunosc că mi-e greu să mă pun în pielea lor, pentru că am intrat pe piața muncii într-un moment foarte inoportun: cel mai deprimant moment posibil după 2007-2008, când jumătate din magazinele din centrul orașului în care locuiam se închiseseră, nu erau multe locuri de muncă și clienții continuau să strângă cureaua. Mulți ani de zile n-am știut nimic altceva decât bugete reduse, și am învățat să lucrez în condiții financiare foarte strânse. Chiar și acum mi-e greu să îmi imaginez o lume cu resurse financiare abundente în companie, sau o slujbă în care să nu am responsabilități și constrângeri bugetare. Dar o lume cu resurse abundente e singura lume pe care mulți tineri o știau, și, se pare, au luat-o de bună.
Mulți acum învață că o slujbă care plătește bine nu e un lucru de la sine înțeles, nici în software, nici în alte industrii. Craca poate să-ți dispară de sub picioare oricând.
Odă companiilor ‘plictisitoare’
Poate că în vremuri ca astea e mai înțelept să lucrezi pentru o companie care face chestii aparent plictisitoare. Timp de doi ani, am lucrat pentru un fondator care trata foarte serios subiectul angajaților. Nu făcea asta doar pentru că resursele erau limitate, ci pentru că era o persoană matură care considera actul de a avea angajați o responsabilitate socială uriașă.
Deși nu aveam un salariu foarte mare, aveam ceva mai de preț. Am reușit să învăț fără să fiu grăbită de presiuni externe, și, în cei doi ani de zile pe care i-am petrecut împreună a făcut tot posibilul să se asigure că avem un mediu de lucru bun, unul care ne permite să trăim fără anxietate și oarecum izolat de șocurile economiei în general.
Întotdeauna vor exista probleme de rezolvat în companii care nu sunt foarte faimoase sau foarte interesante, dar măcar sunt stabile. Singura problemă e că probabil vei investi mai mult timp și efort pentru o remunerație mai mică, cel puțin la început. Dar, cel puțin din experiența mea și a altora pe care îi știu, experiența pe care o vei dobândi te va răsplăti înzecit mai târziu în viață.
În ceea ce mă privește, sunt recunoscătoare. Anul ăsta, și, prin extensie, deceniul ăsta, sper la lucruri banale: să continui să programez și să fac lucruri interesante. Să am o casă și să pot să mă bucur de hobby-uri și alte plăceri în familie. Sunt recunoscătoare că am un loc de muncă unde am senzația că lucrez cu prieteni și oameni pe care îi respect punct de vedere intelectual.
Deși suntem și noi un start-up care încearcă să crească, o picătură într-un ocean, timpul trece altfel când lucrez cu oameni pe care îi știu de cinci-șapte ani, și cu care am (și continui să creez) amintiri plăcute împreună. Mă bucur că într-un an turbulent pentru sectorul nostru am o slujbă în care pot să exersez toți mușchii pe care i-am dezvoltat de-a lungul anilor. PS: încă angajăm, chiar dacă nu programatori, și cine e pasionat de făcut multe cu puțin e invitatul meu să aplice.