Acum cu și mai mult plastic

Săptămâna asta am citit o chestie pe care speram să n-o citesc, dar părea inevitabilă: ziarul britanic Guardian are un reportaj despre faptul că microplasticele au fost detectate pentru prima dată în laptele matern uman.

Știrea vine din Italia, unde cercetătorii de la politehnica din Ancona au luat mostre de la 34 de mame sănătoase, la o săptămână dupa ce au născut la Roma. Microplasticele care au ca sursă polietilena, PVC-ul și polipropilena, materiale folosite des în ambalaje, au fost detectate la șaptezeci și cinci la sută (75%) din mamele sub observație. Ce e trist la studiul ăsta, publicat în jurnalul Polymers (polimeri), e că nu au putut să izoleze o singură cauză sau sursă. Faptul că microplasticelele sunt omniprezente „face ca expunerea umană să fie inevitabilă,” zic autorii.

Tot conform studiului, începe să se formeze un consens științific legat de prezența lor în corpul uman. Alți cercetători au descoperit, la rândul lor, că microplasticele sunt prezente în fecale umane, țesutul pulmonar uman, placenta umană, fluxul sanguin și traversează parțial bariera intestinală. Dacă abia acum descoperim prezența, în ritmul în care se mișcă știința și publicațiile, probabil vom cuantifica pericolul abia peste câțiva ani, după studii de cohortă longitudinale.

Îndrumările lor sunt generice: „am dori să sfătuim femeile însărcinate să acorde o atenție sporită evitării alimentelor și băuturilor ambalate în plastic, a produselor cosmetice și a pastelor de dinți care conțin microplastice și a hainelor din țesături sintetice.”

Well, that sucks.

Putem să sperăm că poate plasticele în corp nu ne omoare lent, că nu ne scad punctele de IQ, că nu o să afecteze copiii prea mult. Putem să sperăm că n-o să fie ca povestea cu alcoolul în timpul sarcinii, sau cea cu plumbul sau azbestos. Dar mă îndoiesc, chiar dacă discuția despre efecte pe termen lung e doar la stadiul de speculație. Nu văd cum speranța ar putea să fie o strategie viabilă.

Întrebarea care mă pune pe gânduri: ce pot să fac?

Nu am răspunsuri sau sugestii, încerc să mă gândesc cu voce tare.

Nu e prima oară când scriu despre faptul că am o aversiune la cantitățile de plastic pe care le producem și de care nu putem scăpa ușor; ca să parafrazez un jurnalist de la DoR, ceva nu mi se pare OK atunci când unul sau doi oameni care locuiesc împreună pot să producă deșeuri într-o săptămână cât un portbagaj de mașină mică.

Încerc să fiu pragmatică: plasticul contribuie de decenii încoace la stilul nostru de viață. Plasticul face ca o mare parte din lucrurile pe care le consumăm să fie igenice, ușor de depozitat, transportat, și tot așa. Doar subiectul ăsta ar lua prea mult timp și spațiu, dar nu azi. Pe de altă parte, nu vreau nici să cad în nihilismul, depresia sau inacțiunea legată de neputința omului de rând în fața unor probleme instituționale, ca povestea cu avioanele goale care zboară doar ca să nu piardă locul în aeroport, explozia țevilor care debitează metan în ocean, etc.

Plasticul și microplasticul par probleme mult mai directe și personale decât țevile din Marea Baltică. Și atunci mă întreb, ce opțiuni sau alegeri rămân?

Conform cercetătorilor:

Să nu mâncăm produse ambalate în plastic.

OK, mă feresc de ce pot: încerc să nu cumpăr legume înfofolite în plastic, încerc să nu cumpăr mâncare în tăvi de plastic cu țiplă (o chestie la modă în rândul corporatiștilor din Varșovia), încerc să nu comand mâncare la pachet care vine mereu în găletuși de plastic sau, mai rău, în ambalaje din spumă de polistiren. Nu sunt lucruri grele, și nu simt că pierd nimic în viață dacă fac asta. Personal, îmi place să investighez metode creative și rapide de a evita plasticul, dar chiar și-așa. Uneori e posibil, dar cu siguranță nu tot timpul.

Ideea radicală aici nu e fezabilă pentru multă lume: gătește cât poți din ingrediente de bază, sau aprovizionează-te la vrac, din piețe, etc.

Să evităm cosmeticele și pastele de dinți.

Din experiența profesională de acum 5-7 ani cu firme care produc cosmetice știu că e un coșmar să educi oamenii să citească etichetele. Sfaturile din industrie de obicei se rezumă la îndemnul de a te familiariza cu numele ingredientelor pe care să le cauți în produse la raft. În afară de oamenii înstăriți și educați sau cei mai pasionați de cosmetice, nu e fezabil. Lista de ingrediente INCI e impenetrabilă. E dificil să te familiarizezi cu niște ingrediente pe care lumea nu poate să le pronunțe, darămite să le țină minte la raft. Pe lângă microplastice, e greu să găsești cosmetice fără mica, ingredientul-sclipici care dă strălucire multor produse.

Ideea radicală aici nu e nici ea fezabilă pentru multă lume: nu te machia. Dar e greu să găsești femei care să nu-și dorească ten sau ochi strălucitori în lumina soarelui, dinți albi, sau care să facă exclusiv selfie-uri fără machiaj.

Aici, singurele semne bune sunt că UE interzice o grămadă de ingrediente dăunătoare (care în SUA nu sunt interzise, de exemplu – uneori cred că aș putea să scriu un mic tratat despre asta, dar îmi aduc aminte că sunt programator), și că trendurile dăunătoare par să fie scoase la iveală mai repede prin rețelele de socializare: microplasticele în substanțe exfoliante au fost interzise și aproape au dispărut, a cam trecut fenomenul cu măștile de față, și produsele de protecție solară carese topesc în apă și scapă microplastice în oceane sunt și ele pe ducă.

Din ce am observat în ultimii cincisprezece ani, toate trendurile majore tind să dureze vreo opt ani: doi ani ca fenomenul să apară în țara de origine, de obicei în rândul tineretului afluent, doi ani ca să prindă amploare peste tot, cu ajutor de la rețele de socializare, influenceri care adoptă sau copiază, și, în final, doi în care jurnaliștii care targhetează, de obicei, aceeași consumatori înstăriți ca să le spună că trend-ul are elemente dăunatoare și nu mai e la modă. Bănuiesc că TikTok a redus ciclul ăsta, dar nu am confirmare cât durează acum.

Să evităm hainele din țesături sintetice.

În magazinele fizice care sunt la îndemâna multora e aproape imposibil să găsești haine care să nu fie făcute din materiale sintetice: poliester, nailon, acril, etc. Cred că pot să iau orice pulover de pe wishlist-ul de toamnă-iarnă al vreunui influencer, și e sută la sută garantat să fie ceva material sintetic în el, dacă nu cu totul.

Industria fast fashion cu producția externalizată în țări cu mână de lucru ieftină din Asia (și condiții mizere, la fel ca și calitatea) și marketing-ul care încearcă să convingă oamenii că au nevoie de haine noi în fiecare weekend sau sezon, a făcut ca produsele din materiale preponderent naturale sau făcute să reziste mult timp să fie inaccesibile la preț sau să nu fie dezirabile, că nu sunt la modă. Când eram la facultate în Marea Britanie, colegele mele obișnuiau să meargă în Primark în fiecare săptămână, unde plăteau între treizeci și o sută de lire pe haine pe care le aruncau până la sfârșitul anului.

Ideile radicale, ca de obicei, nu sunt fezabile pentru toată lumea: fă-ți propriile haine, du-te la croitor, fă-ți timp și economii ca să cauți produse bune, din materiale naturale, de care să ai grijă.

Ce e interesant aici, ca o potențială rază de speranță, e că am putea avea mașini de spălat mai sofisticate. Pe lângă cauciucuri, fibrele care se desprind la spălat sunt o mare sursă de microplastice care se revarsă apoi în sistemele de canalizație și aprovizionare cu apă. Producătorii investighează, aparent, feluri în care mașinile de spălat ar putea filtra mai mult, dar o să dureze mulți ani până să existe soluții viabile adoptate la scară largă.

La asta s-ar adăuga modificările comportamentale ale consumatorilor.

Una din ideile pe care le-am citit ar fi să nu ne spălăm hainele așa de des. De obicei, la categoria asta tind să intre oamenii care își spală, de exemplu, blugii pe care i-au purtat o singură dată. Nu intru la categoria asta, dar suspectez că sunt aceeași oameni care fac trei dușuri pe zi. Nu știu pe nimeni care să fie atât de puritan, să aibă atâta timp sau atâtea perechi de blugi în afara Statelor Unite, dar apar constant în cercetarea de piață și în Europa. Încercând să fiu pragmatică, problema e că dacă ai haine sintetice și ghinionul să faci orice fel de activitate în ele, vei transpira și va fi neplăcut, indiferent cât încerci să-ți menajezi garderoba cu deodorant sau antiperspirant. Dacă ai dublul ghinion să fii într-un colectiv în care te apropii de oameni, sfatul e aproape nul. Nu ai cum să nu-ți speli hainele des, pentru că mirosul și (sau?) petele nu dispar de la sine.

A doua idee e să nu spălăm rufele la temperaturi atât de ridicate. Aici ar trebui să existe două avantaje: modelele recente de mașini de spălat au cicluri presetate care să ajute, și hainele din fibre sintetice se strâng asu micșorează la temperaturi înalte. Plus, al treilea lucru, dacă știi să citești eticheta, haina îți spune temperatura la care trebuie să o speli. Zic asta pentru că o dată la câteva luni apare câte un filmuleț pe net din care îmi dau seama că lumea nu știe și nici nu se uită la hieroglifele de pe etichete. Bănuiesc că o să tot fie oameni care insistă să-și topească hainele la mașina de spălat sau uscător. Până la urmă, e suficient de ieftin să iei altele.

Întrebarea principală pare să fie: până când avem soluții decente pe scară largă, în ce măsură ești dispus să reflectezi la ce consumi și să-ți incomodezi viața ca să te expui la mai puțin plastic?

Ăsta nu e viitorul pe care mi-l imaginam când articolele cu previziuni despre viitor spuneau că o să devenim cyborgi.

2 răspunsuri la “Acum cu și mai mult plastic”

  1. Campaniile astea de reducere al plasticului sunt perverse. Nu am vazut mitinguri in fata fabricilor care-l produc sau folosesc.

    Si inca o chestie. Macabra.
    Din cauza E-urilor si a plasticului mortii nu se mai descompun la fel de repede.
    Asta inseamna ca circuitul in natura al elementelor este incetinit. Rezulta un sol infertil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *