Disconfortul lucrurilor

Săptămâna trecută am fost în concediu în România, și am stat o vreme în apartamentul in care am crescut și eu și tata, și unde anul trecut a murit bunica mea, ultimul locatar.

Cândva pe la primăvară o să fie gata prima tură de renovări, așa că o parte din concediu a constat în făcut curat la cărți și lucruri rămase în urmă, după câteva ture de curățenie făcute de tata. Am reușit să scap de o mulțime de cărți, dar clar trebuie să mă întorc ca să continui.

Fără internet în apartament și cu rafturi întregi de evaluat, am avut timp berechet să meditez la trecerea timpului, și natura obiectelor cu care ne înconjurăm. Acum că mă interesează să cumpăr o locuință în Polonia și că am ajutat să o golesc pe asta, m-am gândit mult la cum s-au schimbat lucrurile pe parcursul a trei generații: ce a fost cu adevărat util și bun, ce a rămas în urmă, ce obiecte merită păstrate sau donate, și cum au ajuns în apartament în primul rând.

De la Made in Romania la Made in China

Trecerea celor 48 de ani de când s-a construit clădirea și până azi se vede cel mai mult proveniența obiectelor. De unde o mare parte din lucruri veneau din România, Cehoslovacia de atunci sau Germania, spre final mai totul era din China. Sunt oarecum întristată de dispariția obiectelor făcute local sau în apropiere, și nu cred că sunt singura care e întristată de asta. Mai nimic din ce era făcut în China nu era foarte semnificativ, și ori s-a stricat în mod ireparabil, și a trebuit aruncat, ori arată și se comportă pe cât de ieftin e. De câțiva ani de zile încerc să evit etichetele astea în propria casă, pe cât posibil, și mă bucur când văd producători locali care încearcă să aducă un anumit grad de calitate în produsele lor. Produsele făcute local încă există – cu desfacerea lor e mai greu, acum că abia mai există magazine în afara mall-urilor și hipermarket-urilor.

De la obiecte unicat la IKEA

O parte din mobilă și covoare e acolo din 1973, de când a fost construită clădirea și s-au mutat în el. 1973! Un covor mi-a plăcut întotdeauna, dar a ajuns la sfârșitul vieții, fibra redusă la mai nimic în zonele traficate zi de zi. O sa-mi fie dor de el, mai ales ca țin minte cum ma jucam cu mașinile între desenele lui când eram mică, si încă nu știu ce o să-l înlocuiască. În unele camere au apărut, de nevoie, obiecte și covoare de la IKEA și alte magazine. Într-o perioadă am avut și niște mobilă ‘modernă’ la comandă. Acum că mă uit la ele, nu pot să mă gândesc la faptul că le lipsește caracterul, că nu reușesc să se impună sau să lase vreo impresie, și că nu se îmbină la fel ca mobila originală, care n-a fost cumpărată cu ajutorul unui arhitect sau designer de interior.

De la hârtie la hard drive

Bibliotecile sunt încă pline de cărți. Aproape toți din familie eram pasionați de citit, și avem foarte mulți autori francezi, beletristică și romane românești din belșug, tot ce a trebuit să citesc eu pentru școală, analiză literară, plus cărțile de facultate ale tatălui meu, SF-urile, și cărțile de aviație ale bunicului meu.

Uneori nu mă lăsa inima să le arunc sau donez, mai mult pentru valoarea lor estetică la raft. Dar senzația nu ține foarte mult. Sunt de acord cu ideea lui Marie Kondo de a dona cărți din belșug, odată ce au fost citite – în ciuda faptului că a scandalizat internetul românesc iubitor de cărți.

Toate cărțile astea cu care am crescut, așa vizual impresionante cum erau, nu m-au făcut să vreau să citesc. Bunica mea credea că m-am apucat târziu pentru că am început la 11 ani, și tot ce am citit de atunci încolo nu exista în biblioteca lor și a trebuit cumpărat. Ce aveau ei în casă era prea nepotrivit creierul meu de adolescent, și îmi lipsea contextul să le înțeleg sau apreciez nuanțele la 14 ani. La facultate în Marea Britanie am refuzat să mai cumpăr multe cărți noi, și am citit second-hand la greu, sau de la bibliotecă. Am refuzat să-mi cumpăr cărțile de curs pentru că știam deja câtă risipă au fost cele din liceu. Am închiriat tot de la bibliotecă, și nu regret nimic. Când a venit, în sfârșit, momentul să citesc o parte din autorii din bibliotecă, eram deja departe de casă și am cumpărat formatele digitale, pentru că acum citesc pe telefon sau tabletă.

Acum țin doar câteva lucruri care îmi fac plăcere când le frunzăresc. Oricât mi-ar plăcea să mă uit la ele, n-am nicio iluzie că merită păstrate pentru generațiile viitoare, poate doar ca relicvă în muzeul familiei. Consider că odată citite, și-au împlinit misunea, și că pot să aducă bucurie altora. Mai bine să citească și alții, mai ales în România, unde se închid librării, se petrece cel mai mult timp în fața televizorului, și oamenii abia dau cam 3 euro pe carți anual.

De la tacâmuri și veselă pentru musafiri la tacâmuri pentru în fiecare zi

Am moștenit două seturi de tacâmuri și veselă; cel mare și frumos pentru musafiri și ocazii, de pe vremea când se reîntrunea familia extinsă, și colecția pestriță de căni, tacâmuri și farfurii din bucătărie, adunate de la obiceiul de a dau sau primi pomană prin bloc. Nu cred că obiceiul de pomană se traduce în afara României, și nimic din ce e acolo nu există în mai mult de un exemplar, așa că multe o să fie donate. Cât despre restul, personal am ajuns să nu mai fac așa o distincție între obiecte de ocazie și obiecte de zi de zi. Viața e scurtă. Fiecare zi e o ocazie. Folosește lucruri care-ți fac plăcere, respectă-le și îngrijește-le cum se cuvine, și pot să te țină o viață, chiar dacă se mai sparg sau strică. Nimic nu e chiar pentru totdeauna.

De la camere separate la un spațiu comun

Apartamentul ăsta are toate camerele intacte: există  o distincție clară între dormitor, hol, bucătărie, bai, sufragerie, cameră de zi, în contrast cu ce văd în jur. Văd și citesc că din ce în ce mai mult, lumea tinde către o casă cu mai puțini pereți. De ani buni nu mai văd bucătării separate de living – nici în reclame, nici în cataloage de la IKEA, nici în imobiliare. Nu mai gătim cu fum, foc, gaze, mirosuri, sau deloc, unii din noi. Nu mai facem sau ținem conserve sau produse făcute în casă, ci le avem disponibile în magazine. Avem spații deschise cu zone de gătit, mâncat și distracție. În toate apartamentele pe care le-am văzut când căutam să închiriez, bucătăriile au devenit două-trei corpuri de mobilă cu un sertar, o plită integrată, și nici măcar hotă. Eventual există o insulă la care mâncăm, facem teme, lucrăm dacă e să fie un apartament mai mare și luxos.

Îmi plac unele din schimbările astea, dar nu sunt gata să le adopt pe toate. În 2021 am îmbrățișat total faptul că îmi place să stau acasă – nu în birou, nu în cafenele, nu pe drumuri. Îmi place să am o casă în care mă simt bine. Îmi place și să fac multe lucruri în bucătărie, și implicit spațiul să mă destind; nu să mă înghesui pe un blat mic. Cred că devin anti-trend în privința bucătăriei mici, și încă cred în intimitatea pe care ți-o oferă camera proprie. Cred că pereții o să mai rămână o vreme în viața mea.

Ne sufocăm de atâtea lucruri

Citeam în Nature că o echipă de oameni de știință a calculat că în 2020, materialele produse de om au ajuns la 1,1 trilioane de tone, depășind biomasa: masa tuturor viețuitoarelor de pe planetă, care include oameni, bacterii, plante și animale la un loc. Betonul reprezintă cea mai mare masă, urmat de oțel, pietriș, cărămidă și asfalt. Plasticul cântărește și el dublu față de greutatea tuturor animalelor combinate.

Toate lucrurile cu valoare personală pe care le-am păstrat din aventura asta sunt mărunțișuri care nu ocupă mult loc: un album cu amintiri de la colege de când a terminat un curs, o pungă cu medaliile și pozele bunicului meu pe care plănuiesc să le înrămez, plus o grămadă de poezii și poezioare de pe foi volante. În rest, avem amintirile și niște poze, care sunt mai mult decât suficient ca să ne aducem aminte. Nu știu ce o să facem cu mobila, dar îmi rămâne temă de gândire să văd cum s-o refolosesc, și să îmbin niște stiluri, de ex. așa cum face un studio polonez de design de interior, Colombe.

Dacă e să rămân cu un singur gând, cel mai mult îmi doresc să am cât mai puține lucruri: doar lucrurile de care am nevoie în acel moment, în acea fază a vieții. Orice altceva e de prisos.

One Reply to “Disconfortul lucrurilor”

  1. Părinții mei sunt hoarderi clar, deși ambii criticau la părinții lor acest aspect. Am trecut printr-o mutare pe la 14 ani, de la 60mp la vreo 90mp dintre care mare parte spațiu de stocare. Când ne-am mutat aveam atât de mult spațiu in bibliotecă și dulapuri. Acum, deși eu m-am mutat și nu am mai mult de 2-3 cutii de lucruri in casa aia, e mai plină ca niciodată. Mama are 3 aspiratoare, tata are 50 de perechi de pantofi. Mereu când mai trec pe la ei și stau 2-3 zile, mai arunc 2-3 lucruri pe ascuns.
    Deși imi doresc foarte mult să trăiesc cât mai minimalist, mereu se adună lucruri in viață. O bormașină, clăpari pentru ski, dacă ai prieteni mai mulți, nu mai merge ca in studenție cu 2 farfurii și 2 cuțite și lista continuă. De asemenea apartamentelor noi din Romania le lipsește cu desăvârșire spațiul de depozitare. Trebuie tu să îți umpli casa cu dulapuri, ca să nu stai cu toate înșirate prin casă.
    Dacă ai timp te rog să scrii articol despre imobiliarele din Polonia. Blocuri noi vs vechi. Deja mă face să plâng ce văd aici: https://www.facebook.com/shere.marinescu/posts/10224187156778762

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *