Problemă în căutare de soluție

Un prieten bun m-a alertat de existența unui thread pe Twitter care explică  cum funcționează tehnologia din spatele trendului recent de NFTs (Non-Fungible Tokens) ca vehicul pentru investiții în artă, sau creații digitale. Autorul face niște observații tehnic pertinente, dar care pot fi greu de înțeles. Pe scurt, cam orice persoană care înțelege (în esență) cum funcționează o bază de date, ar trebui ar trebui să-și dea seama rapid că ceva nu e în regulă. Dar problema e că multă lume nu înțelege, sau e investită în a nu înțelege.

Călătorind un pic în timp, prima dată când am auzit de ceva din domeniul ăsta era în 2007-2008 când eram la facultate și a apărut conceptul de bitcoin. Am aprofundat subiectul și experimentat un pic, ca să văd cu ce se mănâncă, cum funcționează, și cum arată comunitatea din jurul ideii. Dar la vremea aia nu mi s-a părut o investiție de timp foarte utilă sau înțeleaptă. Speranța, în mare, era că poți să faci bani prin speculație: cumperi criptomonedă, ții, vinzi când se apreciază, etc. Lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult.

De atunci, cea mai bizară și irațională experiență pe care am mărturisit-o a fost când locuiam în San Francisco prin 2018. Trecuseră deja zece ani după facultate. Eram la ceva petrecere cu niște semi-cunoscuți când am întâlnit o tipă devastată de faptul că ea și soțul au avut niște bitcoin pe un hard drive vechi pe care l-au pierdut în casă sau pe care l-au vândut din greșeală. Povestea senină că și-au scos ochii, răsturnat casa cu fundul în sus și aproape divorțat încercând să-l găsească, fără succes. De atunci am început să tot citesc despre oameni de rând care au pierdut sume mult mai mari în urma înșelătoriilor și insistă, ca cel din articolul din link, că „nu sunt, de obicei, idioți.” Dar totuși sunt idioți în acel lapsus momentar al rațiunii, în care o voce le șoptește că ar putea fi incredibil de bogați.

Revenind, și xcluzând oamenii care activau pe zona dark web, unde exit scam-urile merită postări separate, alții erau interesați din perspectiva tehnologiei. Speranța era că se poate aplica în domenii în care lipsește, de ex., viteza sau transparența tranzacțiilor, sau conceptului de proprietate a bunurilor. Ce-i drept, domeniul criptografiei și decriptării e foarte bogat și interesant, și legea copyright-ului și a proprietății suficient de încâlcită încât să ocupe mult timp.

Dar de aproape 15 ani de când a apărut conceptul, criptomonedele și tehnologiile asociate nu par să fi trecut prin ciclul tipic noilor tehnologii: un vârf de hype și interes, urmat de o cădere liberă în care ne dăm seama că  u e o soluție minune și trebuie să aplicăm multă muncă (trough of disillusionment), urmată de o revenire lentă în care tehnologia se maturează și apar critici care să o îmbunătățească, urmate de aplicații practice. Am citit destule articole din toate unghiurile. Acum cinci-șase ani am colaborat chiar și cu o bancă în procesul lor de a înțelege dacă conceptele astea noi le-ar putea fi relevante în activitățile de zi cu zi. La mult timp după ce ne-am încheiat colaborarea, nu par să fi produs sau descoperit ceva substanțial. Cu mici excepții, nu e (să zicem optimist, încă?) minunea preconizată acum un deceniu. Încă nu există un argument persuasiv, pentru o mare majoritate a populației, pentru ce problemă rezolvă, de fapt. Contribuie nuanțe la probleme existente, dar nu rezolvă.

Ce văd zilele astea e cam aceeași mărie cu altă pălărie. Văzut de departe, e ca un fel de plictis mare al oamenilor cu prea mulți bani. Când ai foarte mulți bani, poți să te joci cu sume destul de mari și să faci greșeli care nu te ustură prea mult pe termen lung. În lumea asta, conceptul recent de a cumpăra dreptul de a expune artă digitală prin NFTs, adică o intrare într-o bază de date găzduită de o companie care riscă să nu mai existe peste câțiva ani, pentru o lucrare asupra căreia nu deții nici drepturi de autor, aproape că pare o idee bună. Adică de ce nu? Să vedem ce iese. Pare hyped și poți să te lauzi la prieteni că ești pe val, și mai primești și publicitate. Acum hype-ul se mută, ca de obicei (dar mult mai rapid), de la bogați la restul lumii: toată lumea vrea o porție de acțiune. Investitorii timpurii nu pot decât să beneficieze dacă reușesc să atragă și mai mulți oameni în schemă, așa că fix asta încurajează.

Pentru restul, pare să fie un cult al lăcomiei în care participă oameni care sunt și lacomi, și creduli. Grupul ăsta de concepte asociate (criptomonede, NFT, SPAC, ICOs) arată mai mult ca un virus care se transmite prin lăcomie, decât o soluție elegantă la o problemă presantă. Aproape că dacă întrebi pe cineva dacă are criptomonede, șansele sunt că vei afla cât de lăcomă e persoana respectivă (printre altele).

Pentru marea majoritate de entuziaști pe care am cunoscut-o în ultimul deceniu, nu par să existe lucruri pe planeta asta de care să le pese cel puțin la fel de mult cât le pasă de subiectele astea, de exemplu hobby-uri, prietenii, acumulat cunoștințe, șamd. Când încep să vorbească despre subiect, li se aprind ochii. Se simt văzuți și înțeleși atunci când există un vocabular comun. Găsesc o comunitate și solidaritate puternică în oameni care întrețin aceleași idei: împreună, au senzația că sunt deosebiți față de restul lumii: la curent cu ce se întâmplă și e important în lume, că descâlcesc concepte pe care alții le găsesc dificile, au ritualuri de care se bucură în fiecare zi, și cred că alții (de ex., prieteni, parteneri, etc.) nu văd sau nu înțeleg oportunitatea care li se prezintă în fața ochilor.

Mi se pare că la final, investitorii originali, de obicei mult mai bogați și protejați decât marea majoritate (de ex. Elon, Chamath, frații Winklevoss etc.) pot oricând să se retragă, să spună că s-a terminat jocul, și să treacă mai departe ca gâsca prin apă. Dar restul nu.

În ultimii zece ani, am descoperit că perspectiva mea personală asupra banilor e mult prea diferită ca să tolerez ideea că ceva ce nu am dobândit prin meritul meu, sau nu e, prin virtutea tehnologiei, chiar al meu la finalul finalului, nu merită prea mult din atenția mea. Mă gândesc doar că spre deosebire de mania lalelelor și speculația din secolul 17 (care seamănă cu cea de acum), măcar lalelele puteau fi atinse.