Deși sunt plecată de vreo doisprezece ani din țară, am reînceput treptat să mă gândesc la ce înseamnă România pentru mine, și să contextualizez experiențele pe care le-am avut, contrastându-le cu lucrurile predate (sau omise) la școală.

Nu e un exercițiu public, dar cel mai important factor a fost mutatul în Olanda după Statele Unite. Am cunoștințe care vor să afle mai multe despre țara despre care tot aud dar nu știu foarte multe, și încerc să prezint o părere echilibrată dar realistă. Au mai apărut inițiative (ca Podcastul de Istorie) care fac același lucru, și încearcă să separe fapt de ficțiune prin conversație, din perspectiva pasiunii pentru istorie.

Mi-am adus aminte că atunci când eram în clasa a 8-a am scris despre prima mea excursie școlară în Hunedoara, când am mers pe la ruinele Sarmizegetusa, capitolul de la care începeau manualele de istorie. A fost o experență formativă, și niște oameni supărați m-au judecat sau atact pentru impresiile de-atunci. Așa că am scormonit în memorie să revizuiesc ce-am scris și să reflectez la ce a însemnat și ce am învățat de atunci.

Excursia pe scurt

În 2004 eram în clasa a 8-a când am plecat în excursia spre Parcul Retezat, ruinele Sarmizegetusei, biserica Sfântul Nicolae din Densuș și Castelul Corvinilor. Am călătorit spre Craiova cu personalul de noapte, o experiență în care m-au ciupit de fund niște oameni care duhneau a alcool, și de acolo am continuat cu autocarul.

Am fost cazați în ce credeam atunci că erau locuințe ale minerilor sau muncitorilor silvici, care nu arătau ca fiind recondiționate pentru excursii școlare. Nu aveam căldură sau apă caldă decât pentru o oră sau două pe zi, iar dușurile nu erau în clădire. Nimeni nu vroia să doarmă pe saltele, așa că ne-am strâns păturile în cerc pe jos și am dormit aproape unele de altele în dormitorul fetelor ca să ne ținem de cald. Plătisem de acasă pentru niște mese pe care nu le-am primit, așa că am început să căutăm pensiuni sau alte locuri aproape de noi de unde să luăm de mâncare, fără noroc. După asta, am cheltuit alocația pe mâncat pe la McDonald’s și aprovizionat de la supermarketuri din benzinării sau din apropiere de Deva. Aveam telefoane înainte de era smartphone-ului în 2004 dar nu aveam acoperire sau mare folos pentru ele.

Ruinele din Sarmizegetusa au fost o dezamăgire. Nu părea că le-ar fi acordat cineva multă atenție de ceva vreme. Nu am avut ghid deși teoretic plătisem pentru asta de acasă, în muzeu erau interzise pozele, și n-am văzut indicii la fața locului că suntem un popor “mândru că se trage din daci” cum ar fi vrut cărțile de istorie de până atunci să credem. Una era povestea, alta era realitatea. Fără ghid și prezentare sau material ajutător trebuia să ai o imaginație sau memorie bogată, ceea ce ne lipsea dat fiind că eram în clasa a 8-a și abia învățasem despre semnificația locului.

Drumeția în Parcul Național Retezat a fost minunată din punct de vedere al naturii, dar am observat drumul spre tăul Gemenele era marcat de niște semne care ruginiseră și stăteau să cadă.

Am scris despre ce am văzut și sentimentele contradictorii pe care le-am avut despre călătorie, și unii oameni au spus că eram o fată snoabă și răsfățată de la oraș care n-a avut suficienți bani să se distreze.

Revizuire și reflecții, 16 ani mai târziu

Nu regret excursia pentru că intenția a fost bună, dar implementarea mai puțin. Cred că era prea devreme și am fi beneficiat mai mult dacă aveam 17-18 ani. Chiar și-așa, a rezultat într-o experiență formativă, cu tot cu criticile care m-au pus pe gânduri de-a lungul timpului.

Nu m-aș duce să editez ce am scris pentru că ce-a fost a fost, și cred că ideea e să evoluezi, nu să stai pe loc — chiar dacă rămâne totul în memoria internetului pe Internet Wayback Machine sau în altă parte.

Eram într-adevăr fata de la oraș fără experiență de viață, dar la 14 ani nu aveam prea mult timp să formez experiența asta când familia avea ultimul cuvânt în materie de…aproape tot. Pe blog am scris mult mai mult decât le-am spus alor mei, știind că nu știau de existența lui, și am omis detalii cheie ca să mă mai lase și în alte în excursii.

Una din realizări a fost faptul că trăisem o viață ruptă de natură. N-am știut să apreciez asta la vremea respectivă pentru că ai mei nu erau genul să facă drumeții sau camping, și “natură” pentru mine era doar parcul super amenajat pe lângă care am copilărit. Nu știam cum să abordez subiectul și să respect natura și ecologia, dar am început să rectific asta la facultate când am început să fac drumeții în Marea Britanie.

Altă realizare a fost că locuințele în care am stat au fost odată tabere temporare pentru muncitorii de la Întreprinderea de Construcții Siderurgice Hunedoara. Niște autori le-au numit printre spectrele lui Dej. Mersul cu personalul m-a făcut să înțeleg de ce ai mei nu vroiau să mă lase, și dacă ar fi știut unde urma să fim cazați, cred că mi-ar fi anulat excursia cu totul. Acum râd când zic că în altă țară probabil ar fi intervenit serviciile de protecție a copilului. Unele comentarii sugerau că mă așteptam la lux și puf. Nu vroiam lux de la o excursie școlară, dar nici nu mă așteptam la ce a fost de fapt. Trenurile cred că s-au schimbat, poate nu foarte mult de-atunci. Nu vreau să extrapolez prea mult din niște călătorii București/Brașov dar e un pic mai bine față de ce-mi aduc aminte, dar nu grozav, și nu uniform.

Deși au avut un facelift, nici muzeul și nici ruinele de la Sarmizegetusa nu par să se fi schimbat foarte mult în practică, judecând după comentarii ale românilor și străinilor lăsate pe pagina de Google Maps în 2020 și 2019. Oamenii apreciază semnificația istorică pe care eu abia începeam să o deslușesc, dar se critică faptul că nu ai voie să faci poze în muzeu, nu există ghid sau informații în alte limbi europene. E păcat, mai ales că ruinele de la Sarmizegetusa sunt în patrimoniul UNESCO și apar în publicații străine — inclusiv de Conde Nast Traveler — ca fiind nestemate ascunse ale țării. Tot nu știu care e marele secret care se ascunde acolo de nu e voie să faci poze. Poate faptul că la istoria predată prin clase ni se spunea că suntem mândri de povestea despre originile dacice, dar în realitate tratăm cel mai semnificativ loc legat de povestea asta cu superficialitate și o memorie selectivă.

Adevărata revelație pentru mine a fost un gând care m-a bântuit constant: ce văd nu poate fi aceeași țară despre care învăț.

Mi-am dat seama în timp că mulți oameni și multe aspecte ale vieții la oraș emană semnale mai mici sau mai mari și mai mult sau mai puțin explicite care duc la snobie și discriminarea dintre urban și rural. Orășenii ajung să creadă că sunt civilizați, educați, speciali, etc. pentru că au avut norocul de a se fi născut la oraș, și ceilalți nu. Asta am absorbit și eu, fără să-mi dau seama sau să știu cât de insidioase erau noțiunile astea. După care am văzut în timp real timp de zece ani în Marea Britanie cum se formează poveștile moralizatoare care dezbină oamenii din aceeași țară, accentuează inechitățile și mai profund, și fac oamenii să uite că în spatele lor se ascunde de fapt sărăcia și lipsa de oportunități.

Tot contextul ăsta era evitat la orele de istorie din România. De ce? Poate prea curând după 89, prea rușinos, prea scandalos, fiecare profesor cu părerile lui, etc. Am bănuielile mele dar vreau să reconstruiesc firul pierdut de-a lungul timpului.

Epilog

Nu știu ce le-aș zice prietenilor din Olanda despre „mitul fondator” – al lor e mitul oamenilor contra apelor. Al lor nu e doar o poveste, continuă să fie realitatea cu care se luptă constant. Fără baraje țara lor n-ar exista așa cum o știm, și nu e foarte clar cum o să arate pe măsură ce o să crească nivelul mării în următorii ani. Al nostru e unul la care se pare că revenim cu o memorie selectivă când vrem să ne agățăm de ceva de care să fim mândri, dar realitatea e mult mai nuanțată și s-au întâmplat multe lucruri mai importante de discutat de la Burebista încoace.

Cât despre excursie, sunt tentată să-mi reiau pașii prin Retezat când lucrurile revin la normal după pandemia de Coronavirus de anul ăsta. Dar sigur n-aș mai sta în aceeași cazare, și m-aș duce cu mai mult curaj spre locurile pe care nu le-am văzut sau înțeles la vârsta aia.