Press "Enter" to skip to content

Epidemia de nCov19: tristețe și frustrare

Nu știu ce să zic ce nu s-a spus deja. Viața nu mi-a fost afectată mai deloc. Autoritățile din Olanda nu par foarte alarmate încă, dar provincia Noord-Brabant e destul de afectată datorită unei vacanțe școlare târzii și contactului cu nordul Italiei. Am avut noroc că timp de 30 de ani nu am trecut prin niciun eveniment atât de răspândit și intens mediatizat, dar nu pot să nu simt o stare de tristețe și frustrare care nu cred că o să dispară.
Acum câteva săptămâni se glumea că Plague Inc a fost descărcat de milioane de ori. Acum nu mai râde nimeni. China l-a scos din circulație, dezinfectează bancnote și bagă frica în oameni cu măsuri foarte nepopulare dar necesare. Copii nu mai postează despre muzică, filme și alte chestii de adolescenți pe rețele sociale. Postează despre cum nu știu să-și gătească, nu au cu ce să-și facă mâncare, despre cum nu pot să-și vadă familiile sau golul și resemnarea de a-și pierde rude și părinți. 

 

Ieri Organizația Mondială a Sănătății a declarat că ne confruntăm cu o pandemie. Știam demult că n-o să fie bine, dar nu știam cât de rău o să fie. Și încă nu știu ce o să vină. Nu știu ce e mai trist — să văd cum situația se înrăutățeste în mod previzibil conform datelor de peste tot, sau să ascult oameni care insistă că nu e mare lucru. Mă frustrează răspunsul neuniform și comportamentul inconsecvent la nivel local, național și internațional. 

Personal mă pregătesc, dar nu mă panichez. Stau acasă de ceva vreme, dar sunt gata să mă duc la doctor în caz că apare ceva de undeva. Mă concentrez asupra lucrurilor pe care pot să le controlez și îmi văd de învățat

Mă limitez la social media, pentru că nu se schimbă mai nimic din minut în minut. Nu vreau să mă împovărez cu problemele întregii lumi. E trist, dar încerc să nu pictez fiecare eveniment sau știre ca un fel de răscruce înfricoșătoare care o să ne arunce direct într-o prăpastie, cum văd pe net uneori.

Încerc să combat faptul că oamenii sunt destul de singuri, deși au social media (în teorie). Vorbesc cu prieteni și rude. Las mesaje scurte sau kilometrice în funcție de cheful de vorbă. 

Încerc să mă înveselesc, să-mi ocup timpul, sau să iau pași mărunți să văd lucrurile din altă perspectivă. Mă uit la ce aiureli mai inventează  oamenii pe YouTube și TikTok. Mai citesc câte un capitol dintr-o carte în afara zonei mele de confort. Mă întind, mai fac un ceai sau o cafea, sau ies pe bicicletă și îmi propun să fac cel puțin zece poze. Scriu în tot felul de jurnale și alte locuri ca să treacă timpul când nu programez. Am aruncat haine din dulap. Nu ajută cu virusul, dar e liniștitor.

Mă pregătesc pentru posibilitatea de a fi și mai îngrădiți decât suntem acum. N-am fost îngrădiți încă, dar poate ar trebui. Ar ajuta (sau preveni) suprasolicitarea sistemului medical. Nu aș vrea să ajungă nimeni ca în situația din Italia unde personalul medical trebuie să decidă cine primește oxigen, asistenților li se cer ture de 20 sau 30 de ore și sunt din ce în ce mai puțini oameni. 

Și nu pot să nu mă gândesc la cum o să arate lumea peste câteva luni când o să fiu gata să-mi caut de lucru în alt domeniu, când devin suficient de proficientă ca programator. Momentan mă gândesc la aplicații pe care pot să le construiesc cu toate datele care au devenit publice recent, dar încă nu sunt suficient de avansată. E greu de zis cum o să arate lumea și ce o să considerăm important peste câteva luni. Poate o să lucrez la distanță. Mi-a plăcut mult în ultimii doi ani și poate o să devenim mai obișnuiți și toleranți cu munca și învățatul la distanță după experiența asta.

O să ieșim mai șifonați din asta, dar o să ieșim cândva.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *