Un fel de a doua adolescență

Într-o pauză temporară de la gândurile mele despre muncă, mi-am dat seama că îmi stă pe cap o chestie și nu vrea să dispară.

Anul trecut prin Decembrie când am venit în București de sărbători am fost pusă în fața unui fapt foarte curios: fratele meu mai avea un pic și împlinea 18 ani! Pentru mine a fost și încă e un mic șoc din cauză că am dispărut din peisajul România când el avea vreo 10-11 ani și probabil nu a înțeles mare lucru din ce se întâmpla atunci: nici nu ne cunoscusem bine, cum ar veni, și nici nu aveam să apucăm. A trecut printr-o adolescență care mie mi-a fost practic necunoscută (și nu zic asta cu urmă de regret, ci mai mult ca fapt) dar brusc eram față în față cu realizarea că are 18 ani și nu mai e adolescentul pe care îl vedeam în treacăt în București dacă aveam noroc și avea chef să iasă cu mine și ai mei.

Dintre toți oamenii din lume (chiar dacă mai are o soră), cred că am înțeles cel mai bine etapa asta: și eu am făcut la fel sau aș fi făcut la fel, doar că așteptările de la mine ca fată erau destul de injuste – fetele fac asta, fetele ies în oraș cu prietenii, fetele fac Y. Eu nu făceam asta și nici nu vroiam, eu mă jucam World of Warcraft și mă lăsau reci dramele emoționale ale colegilor de liceu în mod deosebit. Nu mi-am pus niciodată problema despre ce experiență subiectivă a avut fratele meu și nu am căutat să mă bag în sufletul lui sau al oricărui alte persoane pe care o știu, ci am mers pe principiul că dacă are nevoie de mine, știe unde să mă găsească: la un mesaj distanță.

Punctul de pornire a fost când am venit înapoi din Ungaria de la un festival și ne-am dat seama că avem același gen de muzică în comun. Din cauză că îmi arăt vârsta, la vârsta mea prieteniile nu prea se mai formează pe baza intereselor muzicale (2005-2006 erau anii lui last.fm, ce vremuri) dar atunci când îți formezi identitatea și cauți oameni cu care să te înțelegi o să te agăți de orice prilej. Muzica e o scuză bună. Doar că pe măsură ce îmbătrânesc ajung în stadiul în care îmi place muzica, dar nu mă obsedează viața artiștilor și când apar chestii noi.

Liceul nu e locul în care să te înțelegi cu oameni, iar surpriza lui a fost să descopere că și eu am avut aceleași probleme și aceleași experiențe mai mult sau mai puțin. Din Decembrie și până acum am avut suficiente episoade împreună pe șablonul „te înțeleg mai bine decât crezi” – „și eu de ce n-am știut asta până acum?” Păi, pentru că n-a existat curiozitatea. Și pentru că ai mei, evident mult mai înțelepți, au decis să omită amănuntul „Andreei nu i-a plăcut la liceu deloc” ca să nu îi distragă atenția de la ce trebuia să termine 🙂

Din regăsirea asta a reieșit faptul că suntem apropiați, dar de fapt distanți și (ceea ce alții ar numi) calculați. Nici nu știu care e ultima poza în care apărem împreună. Nu țin s-o văd dacă există. Într-o relație anterioară unde fostul era cel mai bun prieten al fratelui său și nu concepea să nu se vadă cu el, faptul eu și fratele meu nu comunicam prea des, eram foarte realiști și corecți unul față de celălalt era o anomalie – iar eu probabil un fel de monstru căruia nu-i pasă de familie doar pentru că sunt pe partea cealaltă a continentului. Ce e minunat e faptul că avem în comun independența și autonomia (suntem foarte fericiți când suntem singuri), dar se manifestă foarte diferit în viața de zi cu zi.

Tot regăsirea asta mă pune într-o situație ciudată, și anume faptul că ai mei se așteaptă ca eu să îl ajut și să îi dau sfaturi pentru că pare să asculte de mine.

De ce? Pentru că se mută în Marea Britanie și începe facultatea!

Și…cum adică de mine? De când am aflat și până acum nu pot decât să mă bucur pentru el, dar mă sperie ideea că ar asculta de mine. Dacă ar fi venit cineva să-mi dea sfaturi când eram de vârsta lui ar fi eșuat oribil. Mă ascultă, dar asta nu înseamnă că îmi și ia sfaturile. Există o cale lungă. Mă pune pe gânduri ideea că dacă zic ceva nu știu în ce măsură o să îl influențeze și în ce măsură testează singur ipotezele despre lume sau le ia de-a gata. Mă pune pe gânduri pentru că e ca și cum vor să îl adopt eu temporar doar pentru că e în Marea Britanie 🙂

De fiecare dată când mă gândesc la asta îmi dau seama că i-aș da aceleași sfaturi pe care a trebuit să le interiorizez și eu când am venit – diferența e că eu abia așteptam să plec și n-aveam de gând să ascult de alții, așa că mi-am creat propriul sistem de referință și mi-am asumat răspunderea de a afla pe pielea mea și de a da cu capul uneori. A mers! Sunt încă aici! Pentru mine e un stil de viață dar îmi dau seama că nu toată lumea e masochistă.

Fix weekendul ăsta vin cu toții și urmează să stăm împreună. De când aveam eu 17-18 ani n-am mai avut senzația că viața mea e pe cale să se schimbe într-un mod major: știam ce urma să se întâmple, exista un fel de moment al forței care împingea lucrurile într-o singură direcție și abia așteptam să se întâmple totul. Acum încă abia aștept, dar brusc mai e un om care depinde cumva de mine. De fapt doi, dar asta e altă poveste.

Mai sunt trei chestii care au picat la fix apropo de venire: Deresiewicz scrie un articol despre cum educația în universitățile Ivy League se duce pe apa sâmbetei și Steven Pinker + David Brooks răspund. Uitându-mă înapoi către anii mei de facultate, mi s-au părut relevante citatele astea, începând cu Brooks:

Deresiewicz offers a vision of what it takes to move from adolescence to adulthood. Everyone is born with a mind, he writes, but it is only through introspection, observation, connecting the head and the heart, making meaning of experience and finding an organizing purpose that you build a unique individual self.

This process, he argues, often begins in college, the interval of freedom when a person is away from both family and career. During that interval, the young person can throw himself with reckless abandon at other people and learn from them. Through this process, a student is able, in the words of Mark Lilla, a professor at Columbia, to discover “just what it is that’s worth wanting.”

Pinker e mai detaliat și zice:

Perhaps I am emblematic of everything that is wrong with elite American education, but I have no idea how to get my students to build a self or become a soul. It isn’t taught in graduate school, and in the hundreds of faculty appointments and promotions I have participated in, we’ve never evaluated a candidate on how well he or she could accomplish it. I submit that if “building a self” is the goal of a university education, you’re going to be reading anguished articles about how the universities are failing at it for a long, long time.

Concluzia mea momentan nu e decât că istoria se repetă o dată la câțiva ani – simt că o iau cumva de la capăt cu o nouă perioadă importantă, dar nu chiar la fel ca acum șapte ani.