Tocmai m-am întors din concediu și am descoperit niște lucruri legate de conversații pe care le-am avut săptămâna trecută (și pe care le tot avem):
Există un studiu recent și faimos care spune că oamenii preferă să-și administreze șocuri electrice decât să-și observe propriile stări mentale și dispoziții. E discutat foarte drăguț în articolul ăsta din New York Times:
It could be because human beings, when left alone, tend to dwell on what’s wrong in their lives. We have evolved to become problem solvers and meaning makers. What preys on our minds, when we aren’t updating our Facebook page or in spinning class, are the things we haven’t figured out — difficult relationships, personal and professional failures, money trouble, health concerns and so on. And until there is resolution, or at least some kind of understanding or acceptance, these thoughts reverberate in our heads. Hello rumination. Hello insomnia.
“One explanation why people keep themselves so busy and would rather shock themselves is that they are trying to avoid that kind of negative stuff,” said Ethan Kross, director of the Emotion and Self-Control Laboratory at the University of Michigan. “It doesn’t feel good if you’re not intrinsically good at reflecting.”
Îmi plac concluziile lor și sunt chestii pe care le-am observat mai ales la birou cu echipele de creație cu care lucrez și oamenii cu care interacționez:
Unu, dacă vorbești despre lucruri la persoana a treia și nu atragi atenția asupra faptului că discuți o problemă personală la modul abstract iar spre sfârșit concluzionezi conversația cu tot cu lecțiile învățate la persoana întâi cu omul în cauză (de ex. „și cum crezi că te afectează pe tine?” sau „cum crezi că ai fi reacționat atunci?”), oamenii par să aibă un moment masiv de „ahaaa” și îi ajută mai mult decât dacă am sta să disecăm problemele la modul agresiv de personal. E mai util să ajungă singuri la concluzii decât să le oferi mură în gură, altfel nimeni nu învață nimic.
Doi, dacă nu ești atent la lucrurile pe care le trăiești, îți reduce capacitatea de a empatiza cu cei din jurul tău. A avea timp să gândești nu e un lux – toți avem un duș, toți avem momente de stat în autobuz, toți avem capul pe pernă înainte să adormim, etc. – e doar un obicei pe care trebuie să-l creezi, doar că nimeni nu-ți spune cum să abordezi problema. Îmi aduce aminte de lista celor 11 reguli ale lui Charles Sykes (greșit atribuite lui Bill Gates), mai exact numărul nouă:
„Life is not divided into semesters. You don’t get summers off and very few employers are interested in helping you find yourself. Do that on your own time.”
Trei, oarecum legat de subiect – oamenii care nu-și ascultă corpul, nu sunt conștienți de propriile nevoi și își ignoră propria sănătate în numele „muncii” și falsei productivități la muncă. Cum spunea tata, nimeni n-o să îți ridice statuie la serviciu; văd prea mulți oameni care vor să creeze o virtute din faptul că lucrează constant și mereu își găsesc sau creeză lucruri de făcut pentru că confundă dedicația, pasiunea și efortul concentrat cu munca fără noimă:
“If your body isn’t healthy, the harder you work the less productive you will be. So many of my clients come to me after some sort of breakdown or failure in their lives. And we have to put things together again, building a life in which their body is cared for just as much as their career is.”
Cred că revin la ce spuneam acum ceva vreme când discutam de ce stau oamenii peste program: majoritatea dintre noi e e plătită pentru opt ore, ar trebui să dormim vreo șapte, n-ar trebui să ne ia mai mult de două ore dus-întors de acasă până la serviciu, așa că restul ar trebui folosite în așa fel încât să ne îmbogățească viața, relațiile, etc. cumva (dacă e prea mult spus „să ne facă fericiți”; o viață bogată implică și suișuri și coborâșrui). Zece minute de meditat la ce ni s-a întâmplat nu au omorât pe nimeni – și încă zece discutând cu cineva despre aceleași gânduri sau cerut ajutorul cu atât mai puțin.