Meditam la faptul că s-au făcut trei luni de zile de când mi-am schimbat serviciul și sunt prea multe chestii de zis despre asta decât pot înghesui într-o singură chestie, dar să încep de undeva.
Povestea pe scurt? Absolutely mind-expanding, în toate felurile posibile.
Îmi dau seama că undeva combinația de efort și noroc a dat roade, pentru că e un rol care a apărut atunci când nu eram conștientă de faptul că aș vrea un serviciu nou. Efortul o fi fost al meu în ultimii ani, dar restul pură întâmplare: am dat peste o persoană care are un talent deosebit. Suntem foarte diferiți în multe feluri, dar a trebuit să mă întrebe doar o dată „ce planuri mai ai?” ca pe mine să mă ia gura pe dinainte și să zic „vreau să plec de unde sunt”
E interesant că scena s-a repetat de câteva ori iar acum am certitudinea că suntem pe aceeași lungime de undă și nu e chiar așa o coincidență, în ciuda faptului că el nu e conștient că are efectul ăsta – probabil pentru că efectul nu se repetă cu alte persoane.
În August eu mă întorceam după o tură la un festival în Ungaria și în prima zi de serviciu are loc întâlnirea profetică, dis-de-dimineață. Trei luni mai târziu batem palma și încep la Poke.
Încă trei luni de zile și îmi dau seama că nu e chiar orice rol; știam că o să fie pe de o parte restructurare, pe de altă parte strategie dar nu mi-am dat seama cât de ocupată o să fiu și cât de mult o să îmi placă. Îmi place de oameni, de atmosferă, de cei care conduc compania și am ajuns să nu mai spun nimănui blazat chestia asta pentru că toată lumea o să creadă că am băut ceva (Kool Aid, if you will), n-o să le pese și poate nici n-o să se bucure decât dacă sunt mama, tata, bunica sau prietenul.
Anyway, sufăr de problema eternă acum: am mai multe idei decât am timp sau energie să implementez. Acum că lumea mă știe mai bine după trei luni de zile e mult mai ușor să le dau altora de făcut , și asta nu pentru că așa îmi place mie, ci pentru că se oferă ei! Spre surprinderea mea și fără să le fac ceva în mod deosebit am descoperit oameni care se oferă să ajute și au senzația că am un „entuziasm molipsitor”.
Eu? Entuziasm?
Observația despre entuziasm fost o mirare personală, dar nu mi-a trebuit decât un mediu nou ca să mă pun singură la microscop din nou la modul serios și să mă întreb de ce au alții senzația asta – doar nu era să refuz un compliment, dar măcar să știu de ce tocmai ăla. Ce-au văzut oamenii ăștia în condițiile în care eu trăiesc cu mine însămi de câțiva ani de zile și „entuziasm molipsitor” ar fi ultima caracteristică pe care aș fi folosit- ca să mă descriu? E util să am un blog pentru că pot să mă uit către trecut și să contextualizez lucrurile mult mai bine, având acum o explicație a unor evenimente din trecut pe care le trăiam și simțeam dar nu le puteam explica în așa fel ca lumea din jur să le înțeleagă.
A luat mult să explic o diferență simplă, și anume faptul că pur și simplu nu sunt extrovertită la fel ca restul lumii. Am urât școala, mediul, uneori și familia, prieteni și colegi, dar eram privită ca o anomalie („Cum? Preferi să te joci până la 4 dimineața, nu să vorbești cu oameni?!”) sau mi se spunea că „o să treacă”. Dacă dă speranță cuiva la fel de ostracizat – nu trece. Nu te obișnuiești cu lumea dacă nu așa funcționezi. Trec doar oamenii care te fac să te simți prost.*
Părea o contradicție pentru că îmi place să fiu cu oameni și să petrec timp util cu ei, dar vreau să îmi încarc bateriile de una singură, în liniște, fără să intre nimeni peste mine, cu atât mai puțin să mă întrebe ce fac sau în cel mai rău caz la ce mă gândesc (răspunsul de de obicei la mai multe lucruri decât am cuvinte sau timp ca să le explic, și dacă mă apuc lumea regretă ideea). Chestia asta e o anomalie în mediul numit România unde dacă nu vorbești neîntrebat înseamnă că nu știi, nu că nu ai nimic valoros de adăugat. În alte cuvinte, entuziasmul se vede dacă vorbești mult. Entuziasmul ca inițativă proprie lipsea cu desăvârșire atunci.
De atunci și până azi, vreo opt ani de zile, m-am re-examinat constant: cine sunt și ce îmi place fără constrângerile pe care le-am avut, cine și ce mă ajută de fapt, unde mă potrivesc cel mai bine? În mare parte mi-am văzut de treabă între timp, anii de re-examinare marcați negativ de decesurirle din familie, golul lăsat în urmă și nimic sau nimeni care să îl umple.
Au trecut opt ani de zile ca să (re)găsesc persoana care să mă înțeleagă, să mă ajute necondiționat și să mă scoată din impasul temporar în care eram cu o sugestie care acum pare minoră, doar ca să revin din excursia în care am fost împreună și să aterizez direct în întâlnirea care a dus la o slujba pe care o am acum și îmi place (și în care șeful îmi dă mână liberă să fac ce vreau…mai puțin fântâna de ciocolată).
Trei luni uber-mind-expanding în care am descoperit mai multe despre mine prin intermediul altora decât până acum, dar nu s-ar fi întâmplat fără să fie întrunite condițiile clasice:
Dacă ți-e dor de cineva, sună. Dacă vrei să te vezi cu cineva, invită-i la o întâlnire. Dacă vrei să fii înțeles, explică (sau încearcă). Dacă ai întrebări, întreabă. Dacă nu-ți place, vorbește. Vorbește și dacă îți place. Dacă vrei ceva, atunci cere. Și da, și dacă te îndrăgosești de cineva – tot trebuie să le spui și să te pui pe muncă.
În alte cuvinte, give a shit – că dacă nu, momentul de aha nu vine deloc.
* Aș adăuga aici că oamenii folosesc cuvintele „introvertit” și „extrovertit” la fel cum s-au obișnuit să zică „creierul stâng” și „creierul drept” fără să verifice ce înseamnă de fapt și dacă încă mai e o taxonomie utilă conform oamenilor care chiar studiază creierul. Ca o lectură plăcută e cartea Quiet de Susan Cain dar cine n-are răbdare poate să se uite la TED talk-ul aferent.