Nimic nu e așa cum îți închipui că ar putea fi

Era sâmbătă seara acum două săptămâni și mă întorsesem relativ târziu de prin oraș după ce m-am văzut cu o prietenă. Târziu pentru mine înseamnă ora 10 considerând cât e obosită sunt în timpul săptămânii și cât de puțin chef de ieșit „noaptea” îmi rămâne în weekend. Ca planurile pe care ți le faci mergând spre casă doar ca să se destrame, mă gândeam venind de la metrou că o să îmi fac duș și o să mă culc relativ repede – doar ca să descopăr că vecinii dădeau petrecere și cântau foarte prost odată cu muzica dată foarte tare. A durat un pic dar am trecut peste și oboseala a înnecat efectiv zgomotele.

La ora patru dimineața a venit trezirea bruscă.  Fix afară sub geamul meu erau vreo patru-cinci voci care se certau pe motiv de „ia-mă nene și pe mine”. S-au ciondănit vreo câteva minute, timp în care omul cu mașina probabil nu vroia să îl ia pe un altul, îi tot zicea să se urce într-un taxi, celălalt refuza și încerca să se urce cu forța, iar era dat jos și așa mai departe.

Țin minte că m-am uitat la ceas în speranța că o să le treacă și că o să plece, dar nu le-a trecut. Au început cu altă poveste, conflictul a escalat într-o chestie de obraz, de frăți care ar trebui să se ajute unul pe altul, de favoruri nereturnate. M-am uitat pe geam și evident că numai „frați” nu erau, fiind cinci oameni de patru nații diferite. Au continuat, au început să urle unul la celălalt, ceilalți nu reușeau să îi despartă pe protagoniștii principali, după care au dispărut după colț.

Au revenit și n-am auzit decât țipetele altcuiva care urla de frică „ce faci băăă, l-ai înjunghiat? O să ne omori pe toți acum?!” și alte chestii gen „O să vină poliția! Unde a dispărut? A fugit?! Cum a fugit cu rana deschisă?” După asta au fugit fiecare care încotro, agresorul s-a urcat în mașină după ce și-a dat jos bluza pătată de sânge și a plecat.

La fix cinci minute după ce toată lumea a șters-o a venit poliția, și a venit în mare stil – cu câini, lanterne, elicpoter deasupra, cu bandă în jurul caselor din perimetru și toate cele. I-am auzit vorbind la fel de clar cum i-am auzit și pe cei dinaintea lor. Am stat vreo zece minute să văd ce se întâmplă pentru că de dormit oricum nu puteam să dorm și se făcea lumină. Mi-am dat seama că habar nu aveau ce se întâmplase și că în al doilea rând nu era nici urmă de om.

Nimic nu e așa cum îți închipui că ar putea fi – n-am fost niciodată martoră la vreun incident de genul. Am văzut la televizor destule reconstituiri, clipuri reale, arhivele poliției, seriale fictive, am o imaginație bogată dar nimic nu te pregătește pentru situația de martor accidental. Atacul pe viu nu se remarcă prin nimic. Victima n-a ripostat, victima n-a urlat de durere, ceilalți urlau că nu le venea să creadă ce le-a trecut prin fața ochilor (și mai mult ca sigur erau beți, eventual de la petrecerea de care ziceam dar nu voi ști niciodată).

Nici oamenii nu sunt așa cum îți închipui (sau dorești) să fie poate. Nimeni n-a ieșit, nimeni nu era la fereastră, nimeni n-a răspuns la ușă când a bătut poliția. Pentru că i-am auzit când au ajuns la mine întrebând din ușă în ușă și nu avuseseră noroc cu ceilalți. Mi se părea incredibil că niște case care altfel sunt pline de oameni, inclusiv copii mici (doar vecinii din cealaltă parte sunt o gospodărie cu vreo șase oameni), să nu fi auzit nimic. Nici până acum nu știu dacă au văzut, dar le-a fost frică să iasă sau dacă au auzit dar le-a fost frică să se uite pe geam.

Mi-aduc aminte că am citit acum ceva vreme că nici înecul nu e „așa cum ți-l arată în filme” -nu arată cum credem noi. Oamenii n-au timp și energie să dea din mâini, apa le vine până la gură și ochii sticloși. Așa e și cu atacul la persoană (că de omorât nu l-a omorât). Nu contest că doare, dar nu s-a auzit nimic în afară de panica altora.

Toată treaba asta s-a lăsat cu vărsare de sânge pe alee și nici până în ziua de azi n-au curățat-o. Pare foarte fascinant faptul că fix peste pata aia de sânge acum sunt copiii vecinilor care se joacă pe-afară în fiecare zi după școală și merg cu bicicleta. Nu cred că știu sau au curiozitatea să se întrebe ce e pentru că altfel ar fi dispărut.

Bine măcar că a început să plouă.

4 Replies to “Nimic nu e așa cum îți închipui că ar putea fi”

  1. Eram in practica de vara la penitenciar si primul contact cu detinutii l-am avut in studioul radioului inchisorii. Nu mai stiu discutia insa una dintre colegele mele stiu ca a spus: “Parca nici nu ar fi infractori aici, nu semanati deloc cu criminalii”. Raspunsul care a urmat a venit din partea unui detinut condamnat pe viata, pentru crima, si mi-a ramas in minte cantarind cat toata facultatea: “Cum arata unu criminal?”
    “Nimic nu e asa cum iti închipui ca ar putea fi” pentru ca ne asteptam ca totul sa fie romantat precum in documentare, filme sau in carti. Problema e ca adevarul si realitatea imbraca cea mai banala forma, probabil din cauza asta ne si socheaza.

Comments are closed.