Am ajuns să citesc articolul ăsta cu povești despre regretele unor părinți fix duminică dimineața când vroiam să mă relaxez un pic. DAR NU.
Unele povești mă lasă mască – încăpățânarea cruntă a unor părinți care cred că se urăsc pe ei înșiși sau se mint cu înverșunare, mai puțin unele care sunt într-adevăr emoționante (aia cu citit Harry Potter cel puțin).
Povestea cu „I cannot cope” e un fel de realizare tristă că cineva și-a pierdut atâția ani din viață încercând să demonstreze altora cât de mare și atotcuprinzătoare e dragostea de care e capabil(ă).
Lucrând pentru un client care operează prin Africa, am auzit o poveste care ar trebui să fie răspândită ceva mai mult, dar o să fie răspândită din motive evidente.
Multe din femeile care dau naștere în Africa (și alte țări) trăiesc în niște condiții crunte, au copii mult prea devreme, cele norocoase fac avort (nu au fost educate să îi crească, nu se descurcă, nu îi vor), cele nenorocoase trebuie să îi crească sau îi abandonează și puțini supraviețuiesc. De la oamenii de pe teren ni s-a spus că toți copiii primesc certificat de naștere abia după câteva zile (2-3, în alte locuri mai mult) pentru că există oricând posibilitatea să contacteze ceva și să moară într-un interval foarte scurt.
Mai au o problemă – uniii copiii aparent sănătoși sunt refuzați de mame pe baza unor superstiții care variază de la țară la țară. Nu au o explicație pentru asta, criteriile par arhaice și subiective, dar cert e că nu sunt doriți – iar atunci când au oamenii „educați” de prin lumile „civilizate” insistă că toți copiii au dreptul la viață, așa că spitalele îi iau în îngrijire.
Tot oamenii „civilizați” se uită oripilați la documentarele BBC, Discovery și National Geographic unde urșii polari pe cale de dispariție lasă în urmă toți puii care nu reușesc să se țină singuri pe picioare. Au fost instanțe în care puii lăsați în urmă au fost colectați, dar mamele îi refuză în continuare și singura viață care le rămâne e în captivitate – adică moarte sigură, dar ținuți în viață artifical într-un caz. Pentru că se poate.
Nu știu care sunt șansele ca mamele să ignore copiii pe baza unui instinct care le spune copilul ăsta nu e normal (cam ca ăla din povestea „I cannot cope”), dar probabil e ceva la mijloc – doar că brusc apare cineva care nu a fost niciodată în situația de a refuza un copil, ci din contră; vrea cu disperare un copil și poate să aleagă. Pentru că are atâta putere de decizie și bani la dispoziție să îi ofere condiții pe care mama lui nu le-ar fi avut, are senzația că poate să „repare” situația, dar ajunge să regrete fiecare clipă și se încăpățânează să demonstreze tuturor (în continuare) câtă dragoste e în el/ea pentru că nu renunță. Faptul că nu a renunțat nu înseamnă neapărat dragoste, înseamnă răbdare (sau înverșunare – iată câtă dreptate am).
Trist.
Plus, aia cu Moș Crăciun e genială. Nu știu care e regretul, mai ales că nimeni nu ține minte – iar dacă un copil ține minte până o muri când a aflat despre Moș Crăciun, cred că mai degrabă țin minte faptul că mama și tata au mințit. Mama și tata nu spun mereu adevărul! OH NU. Mai bine să nu insiste cu povestea despre Iisus…când o afla copilul că nici aia nu e adevărată poate n-o să mai existe Guardian să se plângă