Competitivitatea pub quiz-ului obișnuit

De revelion, am stat la masă cu niște oameni care de obicei sunt foarte buni la pub quizzes, iar eu sunt varză. Pub quizzes mereu implică ceva întrebări despre vedete, cântece, muzica anilor 80 și 90 iar creierul meu refuză să proceseze sau să țină minte detalii de genul. Mereu mă scuz că nu știu răspunsurile și cu asta basta, iar ei (un cuplu) sunt genul de oameni care probabil o să zică ceva gen „eh, păi noi știm pentru că citim știrile în fiecare zi” , eu o să mă gândesc „no fucking shit Sherlock, eu ce crezi că fac?” chiar dacă e clar că noi citim alte știri iar ei vor să se simtă în control și cam acolo se termină conversația de obicei și apare ceva mai interesant oricum. A te enerva înseamnă a te pedepsi degeaba pentru prostia altora, sau cum era vorba.

De data asta au dat hârtia mai departe către restul mesei, declarând că nu știu răspunsurile la majoritatea întrebărilor. Ha! Care or fi întrebările? Hârtia s-a dus pe la toți care s-au uitat la ea ca la felul zece și n-au răspuns nimic. A ajuns înapoi la mine iar întrebările întâmplător erau oarecum legate de politică sau evenimente (relativ) mondene, ceva gen „câți bani a oferit Donald Trump în schimbul certificatului de naștere al lui Obama?” sau „Cu ce DJ de la BBC Radio 1 s-a întâlnit Aung San Suu Kyi?”

Mi-am dat seama că am avut o mică răsturnare de roluri atunci când ei nu știau nici cine e Aung San Suu Kyi și nici nu știau să-i pronunțe numele. Sau de ce a fost în închisoare.
Am terminat quiz-ul în final, dar ceva îmi spune că mulți probabil au plecat gândindu-se ce nașpa a fost quiz-ul. Deja mi-i imaginez în mașină în drum spre casă…„n-a fost amuzant deloc!”