Prajitura si cafeaua de sambata dupa-amiaza

De cand am inceput un job nou, am inceput un stil de viata oarecum diferit fata de ce aveam inainte. Am zile in care pot sa ma duc sa lucrez de unde vreau, sa ma opresc in cafenele si sa folosesc telefonul pe post de personal hotspot fara sa ma apropii de birou.

E un pic ciudat dar si foarte relaxant in acelasi timp, sa stiu ca nu trebuie sa stau la acelasi birou opt ore in sir cu o scurta pauza de masa. In alte zile am intalniri de la ora opt dimineata, ceea ce e destul de obositor, dar pot sa plec acasa de la ora trei incolo si sa lucrez de acolo in pijama de pe canapea (desi nu imi place sa lucrez de acasa pentru ca mereu am altceva de facut).

A durat ceva pana sa gasesc localuri in care sa imi placa; in unele merg pentru ca trebuie: hotelul Landmark

Pare impresionant dar de fiecare data cand intru ma gandesc la faptul ca e un anume lux vechi: probabil foarte impresionant cand a fost deschis, acum o oarecare epava. O epava deosebita, dar nici pe departe Mandarin Oriental sau W Hotels, Claridge’s si altele.

Alt loc de bantuit e Princi pe Wardour Street. Restul cafenelelor nu sunt deloc impresionante: Flat White, Tapped & Packed, si asa mai departe. Cred ca nimic nu se compara cu singurul loc care a devenit favoritul meu: Ozone Coffee. Cine vine prin Londra si vrea sa ne vedem stie unde sa ma gaseasca 🙂

Unde croissantele nu sunt uscate, cafeaua e minunata, mancarea e si mai buna. Daca as putea sa stau acolo toata ziua, as sta.

Uitandu-ma prin pozele din telefon mi-am dat seama ca am fost intr-o gramada de locuri minunate si am baut tot felul de cafele cu negrese si alte prajituri de toate formele, dar nimic nu se compara cu zilele in care ieseam cu tata la sfarsitul saptamanii la o cafea si o prajitura ca sa discutam despre ziare, scoala, serviciu, carti, filme si alte chestii.

Am creat un nou ritual, dar nu e acelasi lucru.