Am terminat de citit cartea asta – si pentru ca am decis demult ca o mare parte din blogul asta e dedicat unor balarii, si nu unei critici literare – care mi-a placut mai mult decat am crezut, desi traducerea in engleza a lasat de dorit pe alocuri. Povestea pe scurt e despre asediul turcesc asupra unei fortarete albaneze (vazut din perspectiva turcilor cuceritori) dar fiecare capitol documenteaza si punctul de vedere al celor oprimati.
Nu stiu ce mi-a placut mai mult, dar chestii care m-au pus pe ganduri:
– intr-un capitol in care discuta despre victimele unui atac si inapoierea cadavrelor pentru a fi ingropate, albanezii se declara multumiti ca turcii au venit dupa ele pentru ca altfel ar fi ramas in cetate si ar fi imputit atmostfera. Turcii s-au grabit sa ingroape miile de morti (cu morminte sapate de prizonieri de razboi si alti condamnati) dar din cauza ca aveau prea multi au facut treaba pe jumatate, unele cadvre fiind prea aproape de suprafara. Evident, noaptea au venit gramezi de caini flamanzi sa dezgroape ce pot, evident starnind si mai multa panica in caz de epidemie.
Din punctul asta de vedere si citind despre istoria medicinei din punctul de vedere al unui medic si profesor, deja a fost consacrat faptul ca toate tragediile umane au adus totusi un beneficiu anatomiei si studiului corpului uman – si mai precis, efectele violentei asupra corpului uman si extremele pe care le poate supravietui. Evident cineva o sa inteleaga prost ideea ‘beneficiului’ aici, dar cel putin nu am raspandit-o eu. Pe de alta parte, albanezii din carte preferau sa isi incinereze mortii si sa pastreze cenusa: o solutie logica care evita mirosurile si alte molimi aduse de corpuri in putrefactie.
Alta chestie interesanta (apropo de stirile din ultima vreme) si evident licenta poetica a autorului dar nu departe de adevar – gandirea orgolioasa si imperialista a turcilor. Cartea (pentru cine vrea sa o interpreteze asa) e un pretext pentru a discuta despre URSS si zona balcanilor, dar cred ca e mult mai universala decat atat: putem inlocui ‘turci’ cu orice alta natie care a avut pretentii de imperiu si de a cuceri: romani, englezi, mongoli, de ce nu Americani. Uneori mai scapa firimituri in care turcii discuta despre ‘civilizatia’ adusa de islam, despre inferioritatea poporului pe cale de a fi cucerit si tot asa. Oare unde am mai auzit-o pe asta inainte…
Spre sfarsit, toate greselile si scaparile pe care le-au avut in timpul asediului si s-au intors asupra lor sunt (evident) sterse din cronici. De fapt nu sunt sterse, nici macar nu sunt mentionate – tot ce ramane scris e despre ‘gloria’ armatei otomane. Faptul ca au vrut sa traga cu tunul in cetate si au ratat, proiectilul lovind fix in mijlocul ienicerilor in mijlocul luptei, fortand o retragere – out of sight and out of mind 🙂