Clătitele nu sunt doar pentru micul dejun

Fratele meu are o pasiune pentru gătit (cred că a început cu o pasiune pentru mâncare întâi) și am ajuns în stadiul în care sun acasă și întreb „și voi ce mai faceți?” – „A, păi tocmai ne-a gătit în seara asta” și mă gândesc că mai bine îl luam aici cu mine, nu de alta dar poate până acum am fi deschis ceva soup kitchen sau deveneam proprietari de restaurant. Because screw programming and advertising, lumea tot o să trebuiască să mănânce la un moment dat 😀

Între timp s-a specializat pe clătite americane și mousse de ciocolată. Nu mai știu unde am citit un articol despre ceva bucătar care și-a dedicat întreaga viață către gustat mousse de ciocolată pe unde călătorește pentru că în urmă cu nu-știu-câți ani în copilăria lui a mâncat un mousse bestial în Italia la o cafenea departe de lumea dezlănțuită și de atunci nu a mai găsit niciun loc care să îl facă la fel de bun (deși probabil amintirile lui erau un pic distorsionate de trecerea timpului și viața văzută în roz, ca atunci când ai șase ani și nicio grijă în afară de când să ieși în parc). Cam așa și la noi. Putem să mâncăm mousse în altă parte dar nu e același lucru.

Ne-am distrat noi ce ne-am distrat, de Crăciun i-am făcut cadou o tigaie pentru blini (în România văd că le zice blinii dar eu o știu de „blini pan”) și nu știu dacă a mai făcut de atunci, dar eu am mai făcut clătite de pancake day și am decis să mă extind în business-ul clătitelor americane. Am vrut să îmi iau o tigaie, dar de ce să faci simplu dacă se poate complicat? Clătite cu sirop de arțar și afine, deci. Aștept să vină 4 iulie între timp. Încă am o grămadă de afine. Partea a doua în curând.