Când vorbesc despre mâncare pe blog

Am descoperit în ultimii ani că îmi place să gătesc, sau cel puțin nu sunt în categoria femeilor care fug de bucătărie văzând cu ochii. Când lumea mă întreabă dacă „gătesc bine” nu știu ce vrea să însemne întrebarea: nimeni nu a fost otrăvit, dacă la asta se referă.

De fapt uneori gătesc pentru alții, dar în principal gătesc pentru mine – și de aici tot felul de alte întrebări la fel de inutile; cât de des? Și ce faci? Și ce mănânci? Și nu e greu? Cum ai timp? etc.



Nu știu în ce ordine să răspund la toate astea: nu trăiesc ca să mănânc, cred că ăsta ar fi răspunsul universal valabil. Cred că restul sunt întrebări menite să îi ajute pe alții să-și formeze o părere destul de greșită despre mine, sau cum am descoperit pe la începuturi, ca să critice unele lucruri și să își confirme suspiciunile sau să se simtă ei mai bine. Dacă postezi mâncare în fiecare zi, viața ta e un pic prea idilică să fie adevărată! Oare nu există mese plictisitoare? Oare cum de unii reușesc să ridice modesta tocăniță la rang de delicatesă doar printr-o poză dintr-un unghi favorabil?

Și uite, mie nu îmi plac blogurile astea, cel puțin nu cei care se iau în serios întotdeauna. Pentru că nu știu, gândindu-mă în general pot să găsesc suficiente motive pentru care cred că suntem foarte norocoși că a) avem ce mânca – și există oameni la limita sărăciei în RO & UK – și b) avem și camere foto ca să le arătăm altora ce avem în farfurie. Nu zic că urăsc blogurile despre mâncare, dar în mintea mea (de explorator, nu de blogger în nișa asta) caut ceva mai mult decât doar mâncare sau doar laudă. Autenticitate nu e cuvântul potrivit, poate nici chemare, dar o oarecare curiozitate față de ce e în farfurie și cum a ajuns acolo.

Am tot vorbit cu diverse cunoștințe care urăsc ideea de blog cu poze nu-foarte-atrăgătoare în general (neapetisante) și pot să înțeleg de ce, dar pentru mine e o formă fascinantă de pseudo-antropologie online. De unde nu știam ce mănâncă oamenii, cum și de ce, iar de multe ori trebuia să intrăm în casele lor ca să aflăm, acum e mult mai ușor să ne formăm o idee înainte să intrăm cu forța în bucătăriile lor. Sau în cel mai bun caz, nu intrăm deloc, dar trebuie să fii un observator fin ca să poți să faci asta – motiv pentru care Electrolux mi se pare un exemplu fericit. În teorie, nu îți cere nimeni să ai bani ca să participi, ci doar imaginație.



 

Unul din marele avantaje ale internetului e că dacă te simți singur sau marginalizat în viața de zi cu zi, portalul către o lume în care există zeci sau sute, mii sau milioane de alți oameni pe planeta asta care se simt la fel ca tine e efectiv la un click distanță. Nu cred că e un mare secret că mereu m-am simțit așa la școală, oarecum curioasă cum de alții reușeau să se plictisească sau să nu găsească nimic de făcut când eu mereu găseam ceva interesant pe net: de văzut, de făcut, de încercat. Există și o să tot existe oameni care nu o să înțeleagă vegetarienii sau oamenii care aleg să mănânce raw/vegan de exemplu, până nu demult nu erau mulți adepți nici în România dar acum văd cum se găsesc unii pe alții sau se inspiră din alte țări sau orașe în care prejudiciile nu există. Glumele nu mă deranjează, dar personal caut să-mi petrec timpul cu persoane care înțeleg că anumite stiluri de viață (eg bucătăria mediteraneeană) sunt foarte idilice în sensul că cel mai probabil, Italienii au și ei aceeași problemă cu obezitatea și junk food și ceea ce multora li se pare adorabil și exotic nu e deloc amuzant (mâncărurile stradale și piețele asiatice sunt primele la care mă gândesc), e mai degrabă o reacție inventivă la un anumit nivel de sărăcie 🙂 Nu spune nimeni că trebuie să ardem cartea Jamie’s Italian sau să nu visăm/înțelegem de ce alte culturi mănâncă așa cum mănâncă, dar atâta timp cât nu e literă de lege suntem OK.

Înapoi la blogurile despre mâncare neapetistantă („de ce aș citi un blog despre ciulama cu ciuperci?”), când am avut un proiect de cercetare care s-a întins timp de două zile, vorbind cu oameni despre bucătăriile lor, de unde se inspiră, ce gătesc, cât de des își invită prietenii în casă și așa mai departe, nu am dus lipsă de oftat și visat cu ochii deschiși în timpul conversațiilor. Toată lumea vede rețete minunate, probabil mult prea complicate pentru a avea timp să le facă în timpul săptămânii și există o oarecare apatie în supermarketuri când te îndrepți către ce cumperi mereu, ca și cum ai fi teleghidat. Cauza apatiei nu e lipsa de interes pentru mâncare, ci probabil ura pentru supermarket dar mi-am răcit gura de pomană încercând să explic asta 🙂

Lumea visează, toată lumea visează la varietate și lucruri interesante, dar studii neaoșe și neoficiale confirmă suspiciunea că suntem creatures of habit mai mult decât orice (și nu găsesc o expresie care se traduce corect – internetul zice „obișnuiți cu obișnuitul”, ceea ce nu e departe):

On Mondays, they typically opt for spaghetti bolognese, Tuesdays tend to be pasta bake, they dish up chicken pie on Wednesdays, and Thursday is cottage pie. Takeaway fish and chips are a firm favourite for Friday.

The average family

Mâncarea de zi de zi nu e interesantă și probabil toți o urâm, deși ne hrănește, pentru că știm că nu e atât de interesantă precum ne-am dori (chiar dacă ai putea să îmbunătățești rețeta pe alocuri cu arome etc.) dar suntem constrânși de timp și resursele care ne stau la îndemână. Dar nu văd de ce aș urî faptul că blogurile astea există: sunt exemple care ilustrează faptul că lumea vrea să gătească sau să ridice mâncarea de zi cu zi la rang de „lucru deosebit” dar în esență cele mai neatractive bloguri în general sunt cele care vorbesc despre mâncare făcută cu dragoste pentru alții – iar autorul sau autoarea poate nu se pricepe la poze. Dar sunt sigură că mâncarea e delicioasă.

Și cred că în principiu asta ar trebui să conteze – audiența. Eu una gătesc pentru mine și fac poze tot pentru mine, cu telefonul. Uneori arată bine, alteori nu. Dar atâta timp cât nu pot să scriu despre muncă și nu vreau să scriu despre relații personale, nu pot decât să scriu despre lucruri interesante care mi se întâmplă, ce văd, ce aud sau ce fac și nu e acoperit de un NDA real sau invizibil. Cei cu poze neapetisante nu gătesc pentru cititori de blog, la comandă. Gătesc ce le place, ce se mănâncă acasă – și surpriză, o grămadă nu știu să spargă un ou sau se sperie de mămăligă. Atâta timp cât e „urât” dar cineva, undeva învață, nu văd problema. Ar trebui să fim cu toții fericiți că se gătește și nu se scoate din congelator sau se bagă la microunde zi de zi, 365 de zile pe an etc. Dar să ostracizăm oameni care iau scurtături și folosesc legume congelate (și îndrăznesc să scrie despre asta pe blog!) și nu cumpără de la piață în fiecare zi mi se pare ușor absurd – măcar nu sunt la McDonalds din lipsă de imaginație și voință.