Nevoia de a te da mare

O treabă foarte interesantă s-a petrecut acum ceva vreme, anul trecut în August când lucram la un pitch pentru un magnat local cu o sumedenie de magazine și mulți bani prin conturi.

Toată echipa a fost destul de impresionată și în același timp speriată de ideea că se află în aceeași cameră cu o persoană care controlează o avere financiară semnificativă. Nu știi niciodată cum o să fie când vine vorba de banii proprii și gestionarea afacerilor plus vieții personaleȘ o să fie un fel de Donald Trump? Un fel de Alan Sugar? Un Dinu Patriciu? Un Bill Gates? Un Iosef Constantin Drăgan sau un Steve Jobs?

Eu n-am crezut niciodată în ideea asta de a-ți fi frică de oameni care nu sunt pe aceeași treaptă socială (în lipsa altei expresii care să descrie fenomenul momentan). Înțeleg poziția de a fi intimidat, dar pentru noi a fi intimidat când prezinți un pitch nu e o soluție, e o chestie de nedorit. Frica se vede în gesturi, în ezitări, se simte în tonul vocii și așa mai departe. Foarte puține persoane se simt confortabil atunci când știu că toți ochii dintr-o încăpere sunt asupra lor, în special în viața de zi cu zi când îți dorești (cel mai mult) să nu fii observat.

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu pe stradă când apare câte o vedetă sau la o cafenea când se așează cineva foarte cunoscut lângă tine. În Manchester, de obicei cu fotbaliști (și Sir Alex Ferguson) pe care nu i-aș recunoaște dacă n-ar fi alții în jur să zică „Vezi că ăla e…!” Dar foarte mulți ajung în stadiul în care merg să mănânce noaptea la ora zece după ce s-a închis localul pentru public pentru că altfel restaurantele ar fi pline de gură-cască sau cerșetori de autografe.

Dar revin în București din când în când și nu îmi dau seama ce e în neregulă când mă uit în jur. Îmi dau seama după o zi-două: e plin de mașini scumpe. Mașini inutil de scumpe pentru a) un oraș așa de mic ca București și b) un oraș atât de aglomerat precum București. Unde alții se uită uimiți la mașini, mie mi se pare o prostie lamentabilă să îți iei o mașină cu mulți cai putere ca să o ții într-un garaj sau să oprești la stop în București și să faci coadă pe Valea Prahovei.

În restul Europei aproape nu văd niciodată mașini scumpe și SUV-uri de lux (categoria Porsche Cayenne, Land Rover, Range Rover etc.) pentru că oamenii care și le pot permite probabil își pot permite și limuzine cu șofer dar foarte puțini își extind plapuma atât de mult. Omul nostru cu magazinele are case și bani în Marea Britanie dar nu stă decât vreo 2-3 luni pe an, iar restul și le petrece undeva în liniște departe de lumea dezlănțuită. Când vine aici, una din extravaganțele lui e de a avea propria sală de fitness în casă. Altfel peste tot pe unde am întrebat, aderă la aceleași reguli ca noi toți: își rezervă masă la restaurant și nu dă buzna, are un șofer care să îl ia de la aeroport și visează (visează!) să aibă avionul lui personal. Ar putea să cumpere aeroportul, dar nu o face. Nu asta îl interesează.

Revenind însă, de ce să faci coadă pe Valea Prahovei? Păi pentru că pe Valea Prahovei te recunosc ceilalți. Dacă te duci în vacanță în oricare altă parte a globului, acolo nu te știe nimeni. La ce folos să ai mașini scumpe și haine la fel de costisitoare dacă mișuni printre oameni care au și ei aceleași lucruri, dar nu își dau aceleași aere? E mai bine să le ai acolo unde alții le duc lipsa, ca să te simți un pic mai bine.

Vorbind cu tata, avem un aer de oarecare admirație pentru cei care vin și sunt prezențe discrete în țară și oamenii care nu se șochează când văd o persoană cunoscută în public. Când văd pe cineva la supermarket într-o dimineață. Sau un cuplu la restaurant într-o seară. Un oarecare milionar sau miliardar în cafeneaua unui hotel de cinci stele. Suntem destui care i-am văzut. Dar nu pot decât să mă întreb  „așa, și?” Nu cred în autografe sau în ideea de a lansa întrebări a la jurnalist când mă văd în aceeași cameră cu altă persoană faimoasă. Dacă n-am avut curiozitatea să caut sau să întreb până atunci, de ce aș face asta acum?

Și uite așa, am ajuns la concluzia inevitabilă apropo de milionarii sau miliardarii de carton care adoră să fie văzuți și eventual mai și plătesc reviste sau trag sfori ca să apară în diverse articole și pe la emisiuni ale amicilor din industrie. Azi am dat peste un articol care însumează ideea în mod elegant:

„Conspicuous consumption isn’t a universal phenomenon. It’s a development phase. It declines as countries, regions, or distinct groups get richer.

“Bling rules in emerging economies still eager to travel the status-through-product consumption road,” the market-research group Euromonitor recently noted, but luxury businesses “are becoming aware that bling isn’t enough for growing numbers of consumers in developed economies.” At some point, luxury becomes less a tool of public status competition and more a means to private pleasure.

Iată România:

Rich people in poor places want to show off their wealth. And their less affluent counterparts feel pressure to fake it, at least in public. Nobody wants the stigma of being thought poor.

via Inconspicuous Consumption – Magazine – The Atlantic.

Nevoia de a te da mare e doar un stadiu de dezvoltare. Un hop pe care România nu l-a sărit încă. Îl trăiește în continuare, în mod foarte dureros și cu singura diferență că veniturile sunt atât de inegale, uneori ai senzația că există doar „foarte săraci” și „foarte bogați”.