Planul e sa nu am planuri

Am început anul nou. Lin și duios. Am uitat un lucru absolut esențial și pe care ar fi trebuit să mi-l aduc aminte: că pe 2 e liber din cauză că e Bank Holiday. Așa că am avut o zi întreagă (în plus) de pierdut prin casă. O parte din mine se pregătea să meargă la birou deja de luni așa că încă o zi a fost absolut binevenită.

Vroiam să mă duc la sală să alerg pentru că alergatul prin Manchester e cam ieșit din discuție, chiar dacă uneori mai e lume care aleargă cu tine, de cele mai multe ori te trezești singur pe stradă sau pe marginea canalului și te apucă gânduri gen drobul de sare: dacă cineva ar vrea să te atace, practic nu ai unde să te duci, decât înapoi. Nu există dreapta sau stânga. Mda. Alergatul seara pe întuneric e și mai ieșit din discuție, iar dimineața dau de pustiul menționat mai sus. Știu că există viziunea elitistă asupra alergatului cum că alergatul pe bandă nu e alergat – și am avut comentarii de genul pe-aici – dar adevărul e că indiferent unde alergi sau te miști, ești cu un pas înaintea celor care doar stau pe canapea.

Am uitat însă că Ianuarie la sală înseamnă plin de oameni cu cele mai bune intenții care se înscriu pentru că au mâncat prea mult de Crăciun și au făcut o „rezoluție” de anul nou. Și înainte a fost ocupat din cauza acelorași genuri de oameni care vroiau să slăbească înainte de sărbători ca să arate bine în costum sau rochie sau în haine noi. Și eu am obiective. Idei mai mult decât planuri sau lucruri cu care să-mi dau în cap atunci când nu le pot îndeplini. Cred că viața ar fi un pic tristă fără lucruri pentru care să muncești, dar mult prea multă lume nu se întreabă „de ce” până la urmă. Mireasa care vrea să încapă în rochie: de ce să aștepți să apară o rochie (și/sau ochii lumii, familie, prieteni, etc.) ca să slăbești? Sau mai bine zis, de ce să slăbești? Doar există haine pentru toate mărimile. Faptul că te-ai apucat e un exercițiu de voință combinat cu dorința de a fi admirată și nu judecată, pentru că știi în sinea ta că ceva nu e în regulă și cineva, undeva o să te judece – și pentru că îți pasă, te apuci de slăbit. Realitatea e că o să treacă atunci când motivul nu e unul real (de ex. „să nu mai fac excese în general”)- și multă lume se îngrașă după nuntă oricum. Totul cu moderație, inclusiv moderația. Și uite-așa se învârte roata: sălile fac cei mai mulți bani în ianuarie când lumea se înscrie și începe să plătească, uită să mai vină dar nu se dezabonează, încearcă o dată pe lună sau de câteva ori (dar tot nu renunță), mai primesc un mail de împins de la spate și apoi se instalează inerția.

La serviciu toată lumea întreabă ce ai făcut de anul nou și de Crăciun. Nu mă omor după întrebare și în general nu prea am nimic intersant de zis. Mulți facem același lucru: acasă, pijama, televizor, filme în reluare, mâncat, dormit. De ce aș ambala toată treaba asta nu știu. Sau decizi să faci pe dos, să te duci undeva diferit de Crăciun – și o parte din tine nu poate rezista dorinței de a face în ciudă celor care au stat acasă și au mâncat produse tradiționale. Pentru că dacă pleci în Vietnam de Crăciun și Revelion nu o faci întotdeauna pentru tine (și pentru că abia aștepți să fii turist într-o țară exotică ce nu e Tailanda, plină de occidentali), o faci mai mult pentru că vrei să vezi ce au alții de zis: „Of, ai fost în Vietnam. Ce super! Ce n-aș da să pot și eu să merg! Cum a fost?” și te scalzi un pic în plăcerea asta de a fi întrebat și chestionat asupra subiectului. Probabil și eu m-aș bucura în primele două zile, după care m-aș deprima la gândul că trebuie să fii bogat în Vest ca să trăiești ca un Vietnamez sărac, sau cel puțin să pretinzi. După care m-aș bucura de priveliște și de lucrurile noi descoperite. Dar cam atât. Cei care suferă că ei nu au fost nu își dau seama că nu îi oprește nimic: faptul că stau în țară (oricare ar fi ea) n-are neapărat de-a face cu banii, pentru că dacă vrei cu adevărat să te desprinzi de viața de zi cu zi, te apuci și pui deoparte câteva luni. Dacă nu pui deoparte și nu poți, invidia e ușor de înțeles, dar e o diferență între invidie care să te ambiționeze și invidie care trece în cerșit milă („ar trebui să-ți pară rău pentru mine”). Și pare un pic ciudat când auzi conversații de genul pe la birou și vrei să fugi înapoi la biroul tău și să-ți pui căștile.

Planul meu e să nu am planuri. Sau dacă am idei, planul e să nu le spun altora despre ele și doar să le pun în aplicare 🙂