pe la adăpostul de câini

Mă gândeam azi să fac un pic de blogging ca pe vremuri, ca atunci când scriai ca și cum nu te citea nimeni. Oricum nu mă citește nimeni. Și dacă mă citesc, nu știu cât înțeleg sau cât le pasă. Oricum…

Sâmbătă și duminică au fost două zile de toamnă minunate – soare cu dinți, dar delicat în același timp. De obicei plouă prea mult și copacii sunt cam jumuliți de frunze când bate vântul dar e prima toamnă în care apuc să văd culori de toamnă câteva weekenduri la rând. E grozav pentru plimbări dar din păcate se întunecă mult prea devreme și dată fiind lipsa norilor, se face mult prea rece noaptea. Într-un fel tot programul e limitat la ieșit afară dimineața sau la prânz și stat în casă la cald pe seară.

Atunci când avem vreme frumoasă, toate supermarketurile se plâng de faptul că lumea nu iese la căscat gura și nu cumpără, de parcă abia ieri au descoperit că suntem o țară cu vreme urâtă mare parte a timpului. Foarte puțină lume practică căscat gura în magazine pentru că cine vede cât de aglomerate sunt de obicei nu mai are niciun chef să se înghesuie cu restul lumii. Pentru că nu avem mall-uri deschise până la 9-10 seara, ci mai degrabă până pe la 8, weekendurile sunt îngrozitor de aglomerate. Normal că dacă dai de vreme frumoasă ieși în parc, ieși cu bicicleta, faci o plimbare, te sui în mașină și te duci în alte locuri aglomerate (dar nu mall-uri) cu restul familiei.

Eu am ajuns la adăpostul de câini – și multora o să le sune absolut îngrozitor, pentru că în mintea lor e un loc trist și murdar probabil (percepțiile individuale diferă) unde latră câinii toată ziua și se strâng maidanezi. Nu și aici – se strâng foarte mulți Staffordshire bull terriers (staffies) pe care oamenii nu mai au bani să îi țină sau îi maltratează în ideea că sunt „câini de luptă”. E foarte trist, mie una mi-au dat lacrimile când am văzut niște câini absolut superbi abandonați de stăpân din cauza problemei universale: „a dog is for life, not just for Christmas”. Mulți își iau câini și își dau seama că e o responsabilitate mult mai mare decât anticipau. Am văzut collie, great danes, niște terrieri, cam de toate. Sunt foarte mulți voluntari care lucrează la adăpost și munca e destul de intensă, mai ales când vine vorba de plimbat o groază de câini. Am văzut câini care au suferit o groază din cauza unor stăpâni tembeli și totuși câini foarte cuminți și bine îngrijiți.

În România cred că nici în vecii vecilor n-aș fi ajuns la un adăpost din cauză că nu trebuie să merg până acolo să văd maidanezi sau câini pe care lumea nu-i vrea (sau câini pierduți, nu generalizez dar sunt mai puțini) când îi am la capătul străzii de cele mai multe ori. Nu pot să zic că nu observ schimbări, cum ar fi că de la o haită de vreo 15-20 de câini cel puțin când eram mai mică acum sunt doar doi maxim. Nu știu ce se întâmplă între timp: câți mor, câți pleacă spre alte zone sau câți sunt agresați sau omorâți de locatari sau la ordinul locatarilor – pentru că se întâmplă să îi sară cuiva muștarul și să cheme hingherii mai oficiali sau nu și să-i ducă undeva să-i termine.

Mi-am dat seama între timp că maidanezii indică starea comunității (sau mai degrabă lipsa ei): eu locuiam într-o zonă destul de înstărită unde locatarii erau și proprietari, deci foarte puțini chiriași. De-a lungul timpului s-au tot schimbat generațiile și probabil a scăzut și media de vârstă. S-au vândut locuințe, s-au mutat generații mai tinere, s-a înmulțit oarecum numărul de chiriași dar probabil până și prețurile i-au ținut la distanță. Haitele de câini deveneau o problemă fix la intersecția generațiilor: cum treceai prin zonă cu mașina, cum te lătrau câinii de la un capăt până la celălalt. Cum ieșeai din casă și nu te „mirosiseră”, cum te lătrau și te găseau cum ieșeai din casă. Multă vreme m-au obsedat câinii ăia, pentru că vroiam să cred că îmi plac câinii în general, doar nu câinii de pe stradă. Nu vroiam să mă enervez pe animal, ci mai degrabă pe prostia omenească, doar că mai târziu mi-a picat fisa că e o lipsă de comunicare și într-adevăr o lipsă de empatie.

Adică lipsa comunității.

Teoria mea, la momentul ăsta, e în felul următor. Câinii nu stau decât dacă găsesc condiții propice pentru a supraviețui și a se reproduce și bineînțeles că le găsiseră în pensionarii care pe de o parte nu se obișnuiseră complet cu ideea de salubrizare și aruncau resturi de gunoaie pe geam în loc să le arunce la coșul de gunoi, iar pe de altă parte în lipsa de timp și preocupare venită odată cu pensia. Se înmulțeau ieșirile spre parc, spre piață, spre plimbări cu nepoți în general și deveneau un prilej de a da de mâncare la câini și de a crea un obicei în mintea animalelor (și zic animale pentru că seara veneau și pisici dar nu le vedeam peste tot). Câinii începuseră să devină protectivi față de sursa de mâncare și lătrau absolut orice care se apropia de ei pe stradă. Instinctul era corect, dar absolut îngrozitor pentru oricine a fost crescut cu o frică de câini sau fără câini pe lângă casă. Mă teroriza gândul că urma să ies sau să mă întorc și că o să fiu lătrată sau încercuită de câini pentru că am îndrăznit să fiu pe aceeași parte a trotuarului ca o bunică cu un cărucior și câinii pe care îi ocrotea dându-le de mâncare. Ea nu vedea nimic rău (eventual era un beneficiu), eu vedeam totul ca fiind înfiorător.

Problemele continuau seara și când aveam câini în călduri: încă nu știu (și nu vreau să aflu) de ce uneori latră toată noaptea, singuri, fără să se mai audă vreun alt câine în împrejurimi, dar era o certitudine că devenise imposibil să dormi. Câinii nu erau singura problemă: mai apăreau alarme de mașină setate prost care se declanșau noaptea și te trezeau, mai nou sunt alarme de casă care se declanșează în special când proprietarii sunt plecați și urlă cam toată ziua și eventual, de ce nu, uși trântite la ore târzii. Combinând toate problemele astea, puteai să înnebunești ușor atunci când nu vroiai decât să dormi ca să te poți trezi odihnit a doua zi. Pentru că e mai greu de izolat alarmele de mașini și de casă, era mai simplu să fie deportați câinii. Țin minte scandaluri, urlete între pensionari și alți locatari plus povești despre câini care au fost duși la marginea Bucureștiului și s-au întors. Problema era din nou de comunitate: pensionarii nu înțelegeau faptul că maidanezii deranjează, cei mai tineri nu înțelegeau că maidanezii erau un oarecare prilej de bucurie pentru pensionari. Ceea ce lumea nu înțelegea, în general, era faptul că dacă iubești câinii atât de mult, de ce nu îi iei la tine în casă? Exista o lene generală: normal că îmi place câinele și mă bucură, dar cum adică să îl iau în casă?

Atunci când îți pasă de zona în care stai încerci să vorbești cu oamenii în mod civilizat și eventual să ajungi la un acord. Nu și în cazul ăsta. Când vrei doar beneficii fără responsabilități (adică să ținem câini, dar nu la noi în casă pentru că nu avem loc în apartament), ai o problemă. Atunci când e doar un fel de „lasă-mă să te las”, e clar că nu mai există o comunitate. E fiecare pe cont propriu. Cam ca pe stradă.

 

 

PS: fotografiatul era interzis și nu am nicio poză cu vreun câine din păcate. Și dacă aș fi putut să fac, cred că mi-ar fi tremurat mâna prea mult 😀