post-proiect, viata redescoperita



Nu știu dacă am mai zis pe undeva că am fost, sunt și voi fi ocupată (chiar deloc…) dar acum știu cu certitudine că nu am fost atât de ocupată de când am început să lucrez și până azi.

Uneori ideea de a fi ocupat e plăcută – să poți să faci ce-ți place, să te concentrezi intens asupra unor probleme care trebuie rezolvate, să vii cu tot felul de idei și sugestii creative și să vezi lucrurile duse până la capăt, proiecte cununate cu succes și așa mai departe. Alteori a fi ocupat înseamnă mai mult un fel de proces anevoios în care nu prea ai timp pentru tine și trebuie să faci lucruri care nu sunt mereu plăcute sau utile. Dar trebuie făcute. Și există prea puține căi de scăpare.

Cam așa am avut și eu un proiect, o chestie care mi se părea că nu se mai termină. Răbdarea mea la serviciu e de obicei infinită pentru că pot să spun cu mâna pe inimă  că fac ce îmi place (în esență) și că prefer asta oricărui alt rol, de exemplu pentru a lucra client-side sau pentru clienți, nu pentru agenții de marketing/branding/comunicare/etc. În fine, cu proiectul ăsta am fost implicată abia pe la jumătatea lui când nu se mai putea schimba nimic de către nimeni, deja se bătuse palma în privința anumitor detalii – cruciale, cum altfel – și ce am avut parte de mai bine de o lună de management pur în care m-am transformat din planner în account manager oarecum. Bizară toată experiența, mai ales că sunt genul de persoană care iese pe ușă și uită de ce a ieșit. Nu știu cine o fi avut ideea genială să mă pună să conduc vaporul, dar trebuie să fi fost disperat. Proiectul a însemnat de fapt lansarea unui site. La ora la care scriu încă n-a fost lansat dar la ora 8 dimineața cel mai probabil o să fiu un pat și cu siguranță nu pe blog, scriind despre lansări de site.

Ar trebui să-mi fie somn și nu îmi e, mă macină tot felul de probleme de genul „oare ce se întâmplă cu toate cutiile poștale din Marea Britanie după ce moare regina Elizabeta?” și nu pot să dorm. Nu, serios. Nu pot să dorm. Mă întreb asta de fiecare dată când trec pe lângă o cutie poștală. Asta și cât costă o cutie poștală ori câte cutii noi ar trebui să producă.

Când nu mă gândesc la cutii poștale, mă gândesc la faptul că site-ul ăsta e încă proaspăt în memorie. Pe de o parte mi-a distrus oarecare parte din viața personală care se rezumă la rezolvat cuvintele încrucișate din suplementul Times (pe care îl iau în fiecare zi din birou) în pat seara și blogul, evident.

Nu pot să scriu despre ce e și pentru cine e până nu iese un fel de comunicat de presă, atunci când iese nu sunt sigură că vreau să scriu despre el (e doar un site, chiar dacă un site care mi-a mâncat o bună bucată din timp) și încă n-am avut suficiente clipe de răgaz să mă gândesc la ce am învățat din toată experiența. Și totuși, că sunt aici…

I

Mi-am dat seama că în ceea ce alții numesc management de proiect digital multă lume nu înțelege de fapt cum funcționează anumite sisteme. Cum multă lume nu folosește cmd+F sau ctrl+F, lucruri care mie mi se pare fundamentale. Ceea ce pentru mine e un obicei împământenit de când mă știu sau de când am calculator, pentru alții e o noutate și un element străin. Știam, dar mi-a fost confirmat faptul că toată lumea trebuie să aibă un numitor comun și că e foarte greu să ajungi la acel numitor comun, mai ales când nimeni n-are chef să învețe. Nu vreau să mă plâng pentru că nivelul cunoștiințelor e mult mai ridicat decât în alte părți și încă pot să intru într-un magazin și să zic cuiva că am văzut ceva pe twitter și nu se uită la mine un pic ciudat 😀 În afara cunoștiințelor generale, multă lume nu se descurcă suficient de bine încât să înțeleagă de unde au pornit lucrurile și încotro se îndreaptă. Cine nu înțelege un principiu ca închis/deschis taguri (HTML style) rareori ajunge să înțeleagă alte treburi de care ar avea nevoie.

II

Și aici al doilea lucru – oamenii se împart în două categorii. Oameni care spun „am nevoie de pregătire ca să pot să fac X” și cei care zic „dă-mi să fac și învăț pe măsură ce progresez”. Am ajuns să cred ferm în ideea conform căreia în agenții nu poți să faci parte din prima categorie și să te aștepți să îți pice clienți mură în gură. Din nou, ce e evident pentru mine e destul de obscur pentru mulți alții. Obstacole și obstacole: cum faci oamenii să învețe fără să-și dea seama că sunt forțați să învețe? Am văzut proteste violente împotriva învățatului și orelor suplimentare cerute de management și deși la vremea protestelor managementul a tăcut și a înghițit, unele din persoanele respective nu mai sunt în agenție. Dovadă că e greu să te întorci acasă la copil, nevastă, perdele distruse sau note proaste la școală și să trebuiască să stai vreo oră sau două citind site-uri și cărți dar e și mai rău să ai un împrumut sau credit ipotecar atârnând de gât și să fii dat afară pentru că nu ai putut să te desprinzi sau să creezi un fel de deprindere de a citi și de a fi interesat de ce se întâmplă în domeniul tău principal de activitate. Sună oribil, dar există lucruri și mai oribile.

III

Am învățat că urăsc să cer lucruri echipelor de creație. Nu, nu, nu și nu. Să dai cuiva un brief e minunat, să discuți cu ei e minunat – să le ceri schimbări peste schimbări și să ceri să scoată ridurile din poza cu bacon, asta nu mai e. Nimeni nu vrea să se holbeze la o poză lărgita de vreo 400 de ori să vadă câte ramuri are o frunză de pătrunjel și să taie una din cele șase ramuri pentru aspectul estetic. Nu mi-ar plăcea în vecii vecilor să fiu persoana care discută despre chestii de genul cu clientul pentru că fiecare are felul lui de a te convinge că 5 ramuri în frunza de pătrunjel sunt mai bune decât șase. Și ajungi să spui „da” la lucruri la care niciodată nu ai fi spus da, te duci cu ele la echipa de creație și brusc nu te mai înțelegi cu două rânduri de persoane. Nicio persoană sănătoasă nu o să înțeleagă de ce ai spus „da” la tăiat poza cu pătrunjelul și o să încerce să te convingă că exista o înțelegere cum că n-o să mai tăiem, că doar am avut șapte la bun început…și cum în registrul verbal nu există posibilitatea de a spune clientului că „nu e o idee grozavă”, încep episoadele de  „te rog”, ”frumos de tot”, „ai putea…”, „sper că nu te deranjez…”, „știu că am mai făcut asta, dar…” și tot așa. Atâta timp cât îmi permit să aleg, îmi pare bine că nu trebuie să fac asta. Nu mi-a plăcut deloc versiunea asta demo 🙂

 

 

 

PS: poza e de acum câțiva ani. N-am o viață tristă. Dar uneori așa pare când mănânci pizza la ora 10 la serviciu, chiar dacă după câteva luni o să pară un fel de chestie simpatică, făcută de dragul sacrificiului. Or some shit like that.