Test drive de bicicleta

S-au zis multe despre bicicletele din Bucureşti probabil dar eu n-am citit mare lucru despre ele. Nu ştiu dacă lumea le laudă sau aruncă în ele cu pietre pentru că uneori cele gratuite nu sunt bune, ca nu sunt adjustabile, că sunt prea puţine piste, că….mă rog, ce am mai auzit şi eu prin parc. Da, sunt destul de grele şi uneori incomode în funcţie de cât de solid eşti sau nu, dar nu ştiu dacă Bucureştiul s-a obişnuit cu ideea că măcar sunt.

Nu cred că e un fel de optimism cinic de genul „bine măcar că le-avem şi pe-astea”, ci mai degrabă un fel de „bine că am început, pentru că începutul e greu şi de aici putem să învăţăm ceva” (poate). Obişnuiţi cu ideea că nu toate studiile de fezabilitate acoperă toate lucrurile posibile, asta în cazul fericit în care există un studiu de fezabilitate bine întocmit, nu mi se pare surprinzător faptul că oamenii se plâng de anumite lucruri care ar putea fi îmbunătăţite.

Cu gândul la propria mea bicicletă şi alte lucruri descoperite când m-am urcat pe ea (frâna şi cricul sunt pe dos), vroiam să zic că frânele sunt cam uzate – dar m-am gândit că da, e adevărat că la cele gratuite (am închiriat câteva când am avut timp) uneori frânele merg greu, dar cel puţin au şi o frână cu tambur în caz că te lasă prima opţiune. De-acolo te descruci. Sunt gratuite pentru un motiv. Şi nu au cum să fie perfecte, dar cel puţin pot să sper că cele trecute din stadiul de „imperfecte” în „pur şi simplu defecte sau ireparabile” sunt retrase în loc să fie păstrate în circulaţie. Pe prima mi-a fost greu să mă plimb în parc pentru că era stricată soneria iar în Herăstrău e mult prea aglomerat ca să te poţi plimba liniştit pe pistă. Nu cred că e egoist să spun că e suficient loc pentru restul lumii acolo unde nu e pistă de bicicletă aşa cum spune şi Andrei Ţărnea despre alergatul în parcuri în ultimul număr „Decât o Revistă„. Nu sunt o godzilla feminină care să aibă nevoie de parcul gol ca să se plimbe, dar cred că de prea multe ori mă uitam fix în ochii unor oameni care vedeau clar că vin, se uitau în jur unde era loc, apoi iar la mine dar nu se clinteau, de parcă eram la cursa cu obstacole. Pe ei nu-i înţeleg. Oare ar face la fel cu maşinile? Maşina are frână şi e mai uşor să opreşti o maşină de o tonă decât să faci un pas în lateral sau înapoi pe trotuar? (N-am o tonă, dar ca idee, cântăresc mai mult pe bicicletă decât pe jos şi e mai greu, aşa). Faptul că există o pistă în parc o fi felul primăriei de a-mi confirma că da, pe aici te poţi plimba, dar de fapt nu poţi mai tot timpul fără să crească tensiunea un pic. Ca să nu crească tensiunea, înapoi pe bulevarde către Piaţa Victoriei unde e mai puţină lume. Refuz să mă las nişte oameni să stea în calea arsului caloriilor. Where there’s a will, there’s a way.

Plictisitor şi repetitiv oarecum să te plimbi în aceleaşi locuri (făcut ture până în Romană, înapoi la Arc şi apoi spre Dorobanţi), aş zice că mi-am scos pârleala şi nu pot spune că nu m-am plimbat. Doar că nu în parc – dacă aş fi rămas chitită pe parc n-aş fi ajuns nicăieri, aşa că m-am revanşat şi m-am întors pe jos ca să văd parcul. În schimb, am descoperit mai multe oprindu-mă pe o bancă pe Kiseleff într-o dimineaţă (cu o bicicletă care avea sonerie). Am văzut şi o pensionară pe trotinetă şi m-am gândit „bravo ei” şi un alt pensionar ceva mai în vârstă făcând încălzirea, nişte genuflexiuni şi întinderi sprijinindu-se de o bancă. Atunci mi-am adus aminte de două chestii:

Un studiu făcut pe utilizatorii Bicing din Barcelona (schema lor, cam ca Velib’ în Paris) spunea că în ciuda expunerii la poluare, rata mortalităţii a scăzut şi faptul că faci mişcare pe bicicletă nu poate decât să aibă efecte benefice, per total. Plus alte treburi interesante:

„By August 2009, 182 062 people had subscribed to Bicing (11% of the population in Barcelona municipality), with 68% of trips being used for commuting to work or school and 37% combined with another mode of travel.”

Al doilea a fost un articol despre pantofii de tip shape-ups care promit că tonifică piciorul, gambele şi muşchii fesieri (sau ce mai promit ei) dacă îi porţi. Întâi au fost FitFlops, apoi Skechers au lansat pantofi de sport (cine a auzit sau văzut campania cu Kim Kardashian ştie la ce mă refer). Cred că e plin de sceptici care probabil se gândesc că „Până acum n-am avut nevoie de pantofi care să ne înveţe cum să mergem, plus că ăştia sunt nişte urâţenii grosolane. Cum ar putea cineva să poarte aşa ceva doar pentru că promit că subţiază şi tonifică piciorul?”

Şi ar avea dreptate, pentru că nu toți pantofii ăștia fac ceea ce promit. Dar, cum zice un studiu:

[…] but “some people love how they feel, and if that’s enough to get those people out and moving, then, in my opinion, the shoes are working fine.”

Cam așa și cu bicicletele astea. Nu sunt ele perfecte, dar creează o oportunitate care înainte nu exista. Și dacă lumea iese într-un weekend și prinde gustul mersului pe bicicletă, e și asta o mică victorie.

Ce nu mi se pare în regulă însă e faptul că dacă vrei să iei o bicicletă trebuie să dai și CNP-ul. De ce?