cerșetori și ironia sorții

Când ies în oraș, uneori trecem pe lângă locuri în care găsim cerșetori care se milogesc de trecători să le dea măcar niște bănuți în plus. Nu mult, replica e de obicei „spare some change” și dacă treci fără să te uiți la ei sau le zici „n-am”, răspunsul e „mulțumesc, vă doresc o zi bună” invariabil. În România știu că mă enerva la culme faptul că nu mai scăpai de copilași care se țineau scai de tine dacă se întâmpla să treci pe lângă ei, iar în fața unor hoteluri unde paza nu era tocmai adecvată din momentul în care ieșeai din clădire, te asaltau niște puști care își învățaseră frazele pe dinafară: cereau bani în engleză, italiană, franceză sau spaniolă. De voie sau de nevoie, e lecția de marketing numărul unu – să îți cunoști audiența. Dacă audiența e reprezentată de oaspeți înstăriți care nu înțeleg româna (deși mâna întinsă e o limbă universală), atunci mesajul trebuie să fie cât se poate de clar. Am nevoie. Lecția numărul doi e poziționarea – aici aproape toți stau pe lângă bancomate din motive evidente – e imposibil să ai alt scop în afară de a scoate bani atunci când te apropii de bancomat. Cred că sunt prea puține cazuri de plătit factura la bancomat încât să conteze, așa că te găsești în situația în care și tu și cerșetorul aveți aceeași informație: tocmai s-au retras niște bani! E imposibil să nu ai. Și dacă ai, o să îi dai?

În centru însă, acolo unde nu există cerșetori de obicei, se găsesc niște recipiente mici pe care cei cu un simț al observației slab dezvoltat nu le observă. Adică mai toată lumea dacă stau bine să mă gândesc. Sunt niște cutiuțe de plastic ale unor organizații de caritate (de obicei, uneori mai apar și spitale) care cer bani pe care altfel i-ai fi dat unor oameni ai străzii. Ideea lor e foarte bine gândită: „decât să le cumperi lor niște țigări/alcool/droguri, mai bine ajută-i pe cei care au într-adevăr nevoie.” Există variațiuni infinite pe tema asta, dar de obicei se referă la succesiunea logică a banilor după ce ajung în mâinile cerșetorilor: o să-i dea pe țigări! Oamenii tind să urască ideea de a da bani atunci când știu că nu o să ăi vadă înapoi sau nu o să observe efectele lor.

Pentru mulți e foarte clar că cerșetorul ăla nu o să dispară după ce i-ai întins o monedă, o să fie acolo și mâine, și poimâine și tot așa până când îl ridică cineva de pe stradă sau se mută în altă parte. În București e aproape un mic ritual, știu că există cel puțin o femeie pe stradă care se dă însărcinată cu perne sub haine și cerșește în zona Dorobanți dacă nu s-o fi mutat de când am văzut-o ultima oară. A crescut pe stradă și nu a dispărut, doar s-a mutat de la Arcul de Triumf în alte părți și a tot schimbat traseul și probabil povestea. Dacă eu o țin minte de când eram în București și încă o văd când mai vin prin oraș, îmi închipui ca unii locuitori sunt și mai familiarizați cu ea.

Pe moment însă nu pot să nu mă gândesc la ipocrizia mesajului – ai ieșit în oraș, te pregătești să te duci într-un pub sau un club să te îmbeți (vroiam să zic să te faci muci, dar unii mai au limite și decență), să iei niște pastile (după caz) sau în alte cazuri mai extreme să te injectezi cu diverse substanțe. În alte cuvinte, să te intoxici. Să te duci la serviciu luni și să le zici tuturor ce varză ai fost în weekend, hahahahha, cum ai căzut pe scări sau ai sunat la vecina de palier și ai sculat-o la ora 6 dimineața și ai făcut pipi în castronul pe care administratorul blocului îl lăsase pentru câinele vagabond adoptat de asociația de locatari pentru că erai atât de beat. Și totuși, același gen de oameni trec pe lângă cerșetori și nu le dau pentru că – stai așa – o să-i dea pe țigări și un PET de bere ieftină ca să mai uite că e pe drumuri și eventual să își scurteze viața care (probabil) n-o să ducă nicăieri în mod deosebit. Dar tu pe ce îi dai, mă rog?