…în special atunci când ştiu că informaţia nu o să fie divulgată nimănui apropiat, în special în interviuri şi focus grupuri.
Deşi n-am voie să povestesc despre lucruri specifice care ţin de client, am auzit următoarele:
O femeie care îşi căuta bucătărie zicea că nu o să îi ceară ajutor soţului să o instaleze (sau cu sfaturi despre design), ci o să îl roage pe fratele ei să o ajute la fiecare pas. Când am întrebat-o care e diferenţa dintre cei doi, ne-a zis foarte nonşalant că soţul ei „e degeaba” („He’s useless when it comes to that”).
Un tip ne-a povestit foarte multe despre copiii lui (avea numele lor tatuate pe braţ, cu tot cu zile de naştere). A intrat într-o groază de amănunte despre cum şi-a instalat singur bucătăria şi undeva, aproape de final, nu puteam să nu ne întrebăm cum de a reuşit cu trei copiii pe cap. Ca un fel de mic detaliu pe care l-a omis până atunci ne-a zis „ah da, mă mai ajută şi Maria” – „Cine e Maria?” – „Soţia mea”.
Şi cea mai amuzantă persoană a fost o pensionară pe la vreo 60 de ani, curios de activă pentru vârsta ei (şi ea de altfel foarte conştientă de asta): „Mă uit la puturoasele astea de prietene ale mele, nu ştiu cum trăiesc. Eu dacă vreau, mă duc şi la zece showroom-uri într-o oră!” (zise venind de la o partidă de lawn bowls pe o ploaie torenţială).
Oh man, lucrurile de genul ăsta mă fac să apreciez ce fac mult, mult mai mult. Niciodată nu pot să asum că am auzit tot, nici după 20 de interviuri. Tot mai apare cineva cu o părere diferită sau o poveste mult mai interesantă. Fix când ajung să fiu obosită după 12 ore şi vine cineva şi ne ia ca şi cum am fi fresh când noi de fapt abia aşteptăm să ne băgăm sub duş şi să dăm foc hainelor de pe noi, ajungem să râdem cu lacrimi şi să ne bucurăm aşa, de all the humanity of the whole thing. Scap de senzaţia că suntem doar nişte oameni care stăm la birou şi încercăm să ne imaginăm cum operează lumea din jur – şi auzim nişte poveşti care ne provoacă imaginaţia aproape constant. Love, love, love.