brioşele – când n-ai de lucru, îţi faci

Am o confesiune de făcut în privinţa brioşelor – mi-au plăcut întotdeauna un pic prea mult şi mereu am mâncat doar variante destul de ciudate de prin supermarketuri sau cafenele. Cele din supermarket sunt mereu prea dulci, în ciuda faptului că nu costă decât în jur de £1.30 să mănânci patru, uneori chiar o liră, reducând ideea de a le face cu mâna ta la o risipă de timp în esenţă. În cafenele am văzut preponderent brioşe cu ciocolată şi cine mă ştie, ştie că ador ciocolata. Dar nu în brioşe. De fapt, brioşele cu afine sau cu afine şi banane sunt printre puţinele lucruri care îmi plac mult prea mult. Mă repet. Atât de bune sunt (în viziunea mea).
Până nu demult, mereu mă bătea gândul să le fac şi eu acasă dar din constrângeri de timp şi lene plus considerente financiare (adică doar cumpărat tava, că restul ingredientelor le aveam aproape mereu în casă, chiar dacă afinele nu sunt ieftine) nu le-am făcut niciodată.

Şi săptămâna asta spuneam că eu cred cu tărie că cele mai plăcute şi memorabile momente au fost cele în care am făcut ceva aşa, pentru că mi-a venit mie (fără să mă gândesc prea mult la consecinţe sau să cântăresc opţiunile) sau atunci când am făcut lucruri out of my comfort zone. La momentul lor nu toate au fost plăcute dar am rămas cu amintiri de care râd şi azi.

Aşa că toate considerentele financiare şi lenea deoparte, în sfârşit au ieşit şi brioşele. Primele. Urâte şi mici dar poate aveam eu aşteptări mult prea mari din cauză că eram obişnuită cu cele gigant, de supermarket care creşteau până în tavan dar erau mai mult cocă şi nu fructe. Aşa că ale mele, mici şi urâte cum sunt, au fost de fapt mult mai bune şi nici excesiv de dulci.

Diseară repet experimentul şi săptămâna viitoare urmează ceva tort sau alt lucru uşor de cărat până la birou de ziua mea 🙂