sinceritate în exces şi comentarii pe facebook

Am un blog pe care îl urmăresc şi care îmi place foarte mult – probabil cei care stau pe internet şi pierd vremea ştiu de el:  The Big Picture de la Boston Globe. Unii urmăresc şi blogul Flickr pe lângă ăsta dar cred că Big Picture îmi place mai mult din cauză că s-a născut (ca multe alte idei grozave de pe lumea asta) din pura dorinţă a cuiva de a face ceva care îi place. Se întâmplă ca atunci când faci ceva pentru că ţi se pare o idee foarte tare să îţi şi iasă. Când nu iese, cel puţin ai încercat şi eşti cu un pas înaintea celor care nu încearcă deloc. Un pas important (zic eu).

Am senzaţia că omul care a înfiinţat proiectul Big Picture s-a mutat la alt ziar, dar ideea lui a rămas în urmă şi continuă să supravieţuiască, foarte puţin schimbată. Până azi – azi au decis să se folosească de pluginul Facebook pentru comentarii. Argumentele lor sunt că „facebook e peste tot şi toată lumea foloseşte Facebook” (apropo de ce ziceam de felul în care vând publicitate). Al doilea, cel mai important în viziunea lor, că o să crească mai mult calitatea comentariilor din cauză că oamenii o să trebuiască să dea cu subsemnatul. Pentru prima oara nu mai comentezi ca Gigel2001 şi zici ce-ţi trece prin cap pentru că n-o să vadă nimeni, comentezi cu numele tău adevărat şi trebuie să răspunzi în faţa faptelor. Întâi a prietenilor de pe facebook (care pot să vadă ce ai zis) şi apoi în faţa motoarelor de căutare care o să indexeze numele tău până la adânci bătrâneţi, asigurându-se că nu vei uita niciodată ce ai zis în 2004 pe 12 aprilie . Eu am învăţat asta mai devreme cu blogul. De prin 2003 spun tot felul de prostii şi uneori lucruri rele, dar mereu le zic cu o anumită întenţie: ori cred eu sincer că pot să fac mai bine, ori am senzaţia că cineva a uitat să ofere şi o altă perspectivă asupra lucrurilor şi merită povestită şi „cealaltă parte a poveştii” uneori. Da, am descoperit că lumea citeşte şi imediat asociază persoana mea cu ce am scris pe blog, uneori prea mult şi în mod enervant, încercând să „înţeleagă”, imaginându-se ca fiind ini psihologi în cautarea răspunsului la întrebările „de ce scrii?” sau „de ce scrii despre ce scrii?” (în esenţă, ce mă motivează pe mine). Scriu pentru mine şi întâmplător ce scriu eu se află pe internet. Nu mi-e frică să dau cu subsemnatul chiar dacă zic prostii, dar uneori întrebările astea mă terorizează atât de mult încât aş vrea să scriu anonim. De obicei mi-e prea lene. Am descoperit şi că indiferent ce scriu, tot o să nemulţumească pe cineva dar şansele sunt că o să mulţumească pe mai mulţi (inclusiv pe mine însămi) dacă îmi menţin părerea şi nu o schimb pentru că Gigel mi-a zis că sunt urâtă sau crede că m-am culcat cu zoso ca să îmi pună link la el pe blog (true story dar mi-e din nou lene să caut screenshotul cu unul din comentariile pe care le-am primit). În esenţă, lui Gigel i-a fost lene să afle mai multe şi nu e vina mea, deci slabe şanse dacă nu formulează un argument cât de cât valid.

Anyway, înapoi la comentariile lor cu facebook şi numele real. Pe de o parte cred că nimeni nu ştie cum să procedeze faţă în faţă cu internetul pentru prima oară. Dovadă că pentru o vreme toată lumea are senzaţia că e musafirul numărul un milion şi chiar a câştigat o maşină sau ceva. Cred că anonimatul ajută oamenii să înţeleagă şi să înveţe. Va veni un moment în viaţa oricui pe internet când o să îşi dorească să nu fi spus anumite lucruri anonim, pentru că nimeni n-o să îi recunoască nişte merite sau idei. Poate.

Pe facebook aproape că nu poţi să înveţi decât cu forţa. Noi îi zicem trial and error, când încerci să faci lucruri la întâmplare şi vezi ce iese. Nu explorezi în mod sistematic, atunci când faci greşeli şi te opreşti să investighezi ce se întâmplă. Pe facebook toată lumea trece într-un mod de explorare foarte rigid, cam ca părinţii în faţa internetului: fac acelaşi lucru (greşit) în mod repetat, chiar dacă nu duce la rezultatul scontat. Şi nu se întreabă de ce.Postează aceleaşi lucruri tembele şi se miră că şeful a citit sau a aflat cumva şi au fost daţi afară. Sau că cineva a văzut ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. De ce?

Pe facebook, toţi oamenii pe care îi ştii sunt aruncaţi într-o singură găleată cu vreo 150 de „prieteni” sau mai mulţi. Zic 150 ca o medie. Grupuri care nu s-ar fi întâlnit niciodată sau rareori în viaţa reală sunt acum la grămadă. Când cineva postează o poză cu mâncare şi ce a băut la prânz, cu siguranţă nu e pentru toată lumea. Dar e greu să izolezi o poză sau un update ca fiind doar pentru cei care au fost la masă cu tine (sau sunt pasionaţi de mâncare şi restaurante).

Revenind la comentarii, poate o să se îmbunătăţească şi calitatea comentariilor cu timpul, dar pe YouTube sistemul de votare a fost destul de util pentru că deşi permite anonimatul (într-o oarecare măsură, ţinând cont că acum îţi trebuie contul Google ca să te înregistrezi), rămâne la latitudinea altor anonimi ca tine să decidă dacă baţi câmpii sau zici ceva interesant. Bănuiesc că şi reddit funcţionează la fel, cu tot cu karma şi votes up & down. Nu l-am explorat, ci doar bănuiesc.

De-aia mi se pare un pic (un pic mai mult) restrictiv să forţezi pe toată lumea să facă ceva – mai simplu, lasă-i să se certe între ei.Mai devreme sau mai târziu (în ciuda designului prost) o să îşi dea seama că ceea ce spun şi scriu persistă. Dar design-ul site-ului ar trebui să ajute asta…momentan nu o face. Momentan facebook consideră că nu e problema lor că oamenii nu-şi dau seama ce fac pentru că nu înţeleg structura şi regulile, mult prea complexe şi schimbate mult prea des ca să ţinem pasul cu ele.

Când forţezi identitatea reală asupra oamenilor forţezi două posibilităţi: ori o să se închidă şi mai mult în sine şi o să refuze să comenteze, ori o să devină toţi mai transparenţi. Considerând câte constrângeri există în societate apropo de comportamente şi cât de critici sunt oamenii, eu nu cred că e cea mai bună cale către transparenţă:

I have a theory: I think Blanton devised Radical Honesty partly as a way to pick up women. It’s a brilliant strategy. The antithesis of mind games. Transparent mating. One of the best parts of Radical Honesty is that I’m saving a whole lot of time. It’s a cut-to-the-chase way to live. That’s one thing I’ve noticed: When I am radically honest, people become radically honest themselves. I feel my resentment fade away. I like this guy. We have a good meeting.

Read more: http://www.esquire.com/features/honesty0707-3#ixzz1MnJGG3mS