din lumea prezentărilor

Săptămâna trecută am sărbătorit în linişte un mic moment istoric pentru mine – momentul în care am devenit juriu în proiectul Account Planning School of the Web început cândva prin 2005 de Russell Davies (pe atunci la Wieden Kennedy, acum pe la Ogilvy). Moment istoric pentru că am început să lucrez în publicitate cu chestia asta în minte şi ca scop final şi iată, pot să zic că am ajuns acolo după fix 5 ani de zile şi în al şaselea devin juriu. Curioasă treabă 🙂 Am vrut să încep prin a trece în revistă tot ce mi-a fost trimis dar înainte să vin în ţară mă apucasem şi eu de propria versiune pentru că simţeam că am ceva interesant de contribuit. Nu am apucat să termin la timp şi rămăsesem cu ideile, dar nu cu prezentarea grafică. Fără poze ar fi fost cam degeaba.

Descoperiri pe marginea subiectului prezentărilor (o să postez şi varianta mea când o să delibereze şi ceilalţi din juriu):

• Prezentările pe care le fac de obiceiau mai multe imagini decât text pentru că eu cred că nimeni nu merită să fie plictisit de o mie de cifre, date şi figuri. Dacă eu aş fi în audienţă, nici mie nu mi-ar păsa prea tare, sincer. În mintea mea prezentările sunt mereu mai eficiente atunci când există o poveste în spatele lor (poveste pe care o spui tu, prezentatorul, şi nu o transcrii cuvânt cu cuvânt în fiecare slide) pentru că oamenii în general nu ţin minte date, ci ţin minte momente. Pot să întreb orice bărbat dacă mai ştie de zile de naştere sau de ce purta nevasta când s-au cunoscut prima oară. În afara celor mai perspicace, mulţi reţin momentul dar nu şi data exactă. Femeile sunt mai pricepute la asta. Nu vreau să torturez pe nimeni cu powerpoint.
• Tot prezentările mele sunt de obicei scurte. Mă doare şi mă enervează când văd colegi care scriu enormităţi de câte 70 de slide-uri. Pentru CE? Am făcut trei ani de facultate doar cu powerpoint, video/audio podcasts în faţă. Sunt sută la sută sigură că după facultate nici naiba nu mai vrea prezentări cu 90 de pagini. Dacă n-am încotro, mă opresc la 15. Şi îmi place ideea din spatele ignite – niciodată nu staia mai mult de 2 minute pe un singur slide. Doar dacă prezentarea are vreo 5 slide-uri şi restul e povestea pe care o transmiţi. Atunci pare acceptabil.
• Prezentările pentru clienţi sunt un subiect special şi delicat în acelaşi timp – clienţii sunt prietenii tăi dacă agenţia are o relaţie bună cu ei, dar totul până la prezentări. Nu îi interesează cum ai ajuns la concluzie, oricare o fi ea – îi interesează valoarea insighturilor din prezentare. Dacă nu sunt valoroase sau utile şi au implicaţii practice pentru ce fac, ai prezentat cam degeaba şi şi-au cam pierdut vremea cu tine. Adică ei ţi-au oferit câteva minute (de obicei 40-50) din timpul lor şi în termeni locali, you poo-poo-ed all over that cu modul tău de gândire. De-aia nimeni nu mai scrie rapoarte zilele astea, pentru că nimeni nu le citeşte. Să dai cuiva temă pentru acasă e ca şi cum te-ai aştepta de la desenele de la grădiniţă să fie acceptate la D&AD. De multe ori dacă lăsăm cuiva un raport sau o prezentare ne întoarcem cu ele. Nimeni nu păstrează nimic. Mai degrabă o să ţină minte cât de bună a fost cafeaua din întâlnire. Serios.
• Am văzut prezentări care începeau minunat, aveau o desfăşurare foarte interesantă, aşteptam un moment culminant dar rămâneam cu un fel de anti-climax. Totul interesant, insighturile şi restul dar se oprea acolo. Şi altele care aveau idei interesante dar care au elaborat mult prea mult lucruri pe care le înţelesesem din primul slide.
• Am văzut prezentări pline de buzz-words care nu prea aveau ce căuta, dar cred că ţine de experienţa în domeniul prezentărilor şi oamenilor care le citesc. Am vătut cum reacţionează clienţii când vin în agenţie şi li se pare foarte creativ faptul că avem birouri de sticlă, că avem desene şi obscenităţi pe pereţi, că nu purtăm costume şi că avem jucării. Pentru noi nu mai e demult interesant dar e mereu stimulant, mai ales că lumea tot aduce lucruri. Biroul e o combinaţie de lucruri valoroase, sentimentale şi practice. Şi asta dă atmosfera. Dacă mie îmi place să lucrez în şosete, atunci o să lucrez în şosete. Spre deosebire de birourile clienţilor, de multe ori gri şi plictisitoare (şi le-am văzut…e trist), ale noastre (vorbind despre publicitate în general) sunt ca o gură de aer proaspăt. Le place să vină să vadă cum lucrează fiecare, ce tricou mai are X, să participe la workshop-uri (ce urăsc eu termenul ăsta) şi să deseneze, nu să bifeze căsuţe şi să se holbeze la excel sau alte lucruri cum fac în fiecare zi.

Account Planning School of the Web a fost despre King of Shaves (un brand de lame de ras şi geluri local) şi ideea de Cultural Strategy, bazată pe o carte de Douglas Holt şi Douglas Cameron. Cine n-o are să şi-o cumpere 🙂 Mai mult despre bărbaţi şi brandul respectiv ceva mai încolo.