m-am vindecat de Bucureşti

Prima dată când mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu mine atunci când vin în Bucureşti a fost atunci când mă apucam să zic ceva gen „mă duc acasă” deşi nu mai era acasă de mult. Adică pe bune mă duc acasă? Mă duc în vizită! Cred că nici spiritual, aşa, nu e tocmai acasă chiar dacă restul familiei e acolo. Îi ziceam acasă deşi era doar un loc foarte cosy şi confortabil unde casa era a noastră, maşina era la locul ei şi lucrurile se schimbă încet dar sigur. Bucureştiul meu a rămas îngheţat în anul 2006 şi tot ce a fost înainte. Am crezut că de fapt era 2007, dar până la urmă tot ce ţin minte e de dinainte – 2007 a fost ca un mic vârtej de veşti proaste şi bune în acelaşi timp.

M-am luptat cu ideea de „e o casă, dar nu e chiar acasă” la fel cum m-am luptat şi când am început să stau cu chirie pentru că lucrurile mele nu mai sunt acolo, cele care sunt nu mai sunt cele la care ţin în mod curent chiar dacă nu prea mă ataşez de multe chestii şi nici nu găseam acelaşi confort în ritualuri. Până la urmă ce sunt casele dacă nu camere care găzduiesc o colecţie a vieţilor noastre? Scaune, aşternuturi, poze, farfurii şi pahare, lucruri care adună praf. Nu e o mare revelaţie să zic că ritualurile îmi dau ideea de acasă atunci când fiecare zi obişnuită arată aproape la fel  între pereţii casei mele. Mă trezesc, deschid geamul (cald, frig, ce contează), mă rostogolesc din pat, mă decid cu ce mă îmbrac, fac micul dejun şi îmi iau ghiozdanul cu lucruri de sală şi ies la birou. La birou găsesc varietatea care face ca viaţa acasă să nu fie aşa de monotonă. În weekend nu prea stau pe-acasă şi my god, multă vreme m-am întrebat cum de reuşea Chirilă să cânte că s-a săturat de patul lui de-acasă. Eu nu cred că petrec suficient timp în el ca să mă satur! În Bucureşti nu am senzaţia aia, de fapt am ajuns să mă simt aproape ca într-un hotel în sensul că hainele sunt doar cele din valiză, doar că nu-mi trebuie periuţa de dinţi. Până şi în hoteluri găsesc periuţe de dinţi zilele astea. Trăitul din valiză nu e distractiv şi nici de ridicat în slăvi, deşi sună foarte glam uneori. Pe la jumătatea vizitei mi-am dat seama că schimb de două ori mai multe haine decât la mine acasă pentru că unde ies se fumează. Mă schimbam de două ori pe zi şi devenise îngrijorător că trebuia să aştept să spăl haine (sau să cumpăr altele noi) ca să nu miros. Aşa aveam senzaţia că păşisem cu câţiva ani în urmă şi fumatul e încă în floare, la fel ca în Barcelona şi alte locuri.

Mereu mă întorceam cu o oarecare tristeţe din cauză că rămăsesem în anul 2006, doar că nu aveam tot 17 ani. Am 22 aproape (mă sperie ideea) şi vedeam acelaşi oraş ca acum 5 ani dar treceam cu vederea faptul că între mine şi evenimentele de atunci chiar a trecut atât de mult. Pentru mine nu trecuse aproape nimic. Persoanele pe care le vedeam şi evenimentele îmi rămâneau aşa de întipărite în minte încât ce conta diferenţa de 5-6 luni între vizite pentru mine? Era ca şi cum îi văzusem abia ieri. Ori asta, ori nu se schimbau ei deloc. Încă mi-e neclar. Străzile mă deprimau pentru că vedeam aceleaşi locuri în care fusesem cu ai mei, unele locuri erau încărcate din punct de vedere sentimental şi nu ştiam ce să fac cu asta. Nu toate erau încărcate pozitiv. Nu aveam cum să şterg memoria pentru că nu puteam să o umplu cu nimic altceva. Era plin de asocieri din trecut şi gol în acelaşi timp prin lipsa altor lucruri noi care să le ia locul (ce metaforă dar nu am alte idei pe moment). De-aia pentru mine reclama aia la Apa Nova cu „De ce iubim Bucureştiul” mi s-a părut reuşită, deşi poate un pic fără cap sau coadă pe alocuri sau fără finalitate în mintea mea.

(IQads)

Acum am revenit şi cred că pentru prima oară s-a produs un fel de clic. Poate a trecut fix cât timp trebuia ca să nu mă mai gândesc la asta, poate că vremea a ajutat, faptul că nu am stat să mă relaxez decât foarte puţin între a vedea diverşi oameni, poate am ajuns să nu îmi pese cumva, poate m-am împăcat cu idei din trecut sau au apărut alte lucruri mai importante în viaţă acum, urmându-şi traiectoria obişnuită. Îmi ocupă timpul şi nu mă mai preocupă stările pre-2006. Ceea ce e bine.

Eu şi Bucureştiul suntem OK acum 🙂