de ce am blog (încă)

Frământările mele mentale mă aduc mereu înapoi la întrebarea magică „de ce am blog și nu l-am șters sau am renunțat până acum?” (în ciuda faptului că probabil toată familia îl citește și de obicei „familia” omoară totul, inclusiv profiluri de facebook). Nu cred că răspunsul e că „nu știu exact”, cred că ar fi aiurea să spun că nu știu de ce există atunci când scriu despre lucrurile care îmi trec prin cap destul de des. De obicei sunt o combinație de muncă, ce am mai descoperit în viață, ce am mai trăit și așa mai departe. Există ca un loc de colectat lucruri și gânduri care nu sunt doar niște prostii temporare și poze sau imagini. Nu mi-au plăcut niciodată blogurile pur vizuale deși îmi place ideea de a trăi prin imaginile altcuiva sau imaginile luate și colectate de tine ca un fel de povestire vizuală. Știu că pozele sunt uneori mai valoroase și bogate decât cuvintele dar uneori chiar și oamenii care nu au talent sunt interesanți cumva în scris și asta nu pentru că au povestit mare lucru, ci felul în care au spus o anumită întâmplare.

E aiurea să îmi construiesc o identitate prin prisma lucrurilor pe care nu le reprezint dar ăsta e adevărul atunci când ești pe net de prin 2003/2004. Sunt șapte ani și atunci când mă gândesc mi-e un pic groază dar nu regret toată treaba asta oricum, deși uneori am senzația că totul se mișcă foarte încet. Încet pentru mine e super rapid pentru alții și mereu am alte generații din urmă care îmi aduc aminte de cât de precoce suntem toți născuți după un anumit an (de obicei e 89, 90 și în curând o să fie cei născuți în apropiere de 95 sau 2000). În șapte ani (și unii tind să uite) ajungi să vezi lucruri, să auzi chestii, unele să fie de o importanță majoră și altele să treacă pe lângă tine fără niciun efect, în special evenimente fără nicio legătură geografică. Dacă la masă cu alți oameni nu durează decât 3-4 minute să te uiți la ce fac alții și să imiți comportamentul lor, pe internet suntem ceva mai mulți, mult prea mulți ca lucrurile să se miște mai repede. Exemplul meu favorit e dimensiunea ecranului…ne-au trebuit 10 ani să trecem de la o rezoluție a ecranului la una mai mare și jumătate din durată ca să depășim 1280×1024. Am devenit mai educați (deși uneori nu pare), am trecut peste mizerii de început de internet dar noi îmbătrânim și avem senzația că internetul îmbătrânește cu noi. Nu prea e așa, cel puțin eu nu văd lucrurile în felul ăsta.

1 nu e despre muncă, muncă și iar muncă

Nu îmi categorizez blogul ca blog de business sau de publicitate pentru că nu e doar asta (și cine crede că lucrează în publicitate dar nu știe mare lucru despre oameni și viață e un pic dus), e despre ce facem noi toți ca oameni și viața e ce se întâmplă de obicei când ai alte planuri (sau așa zic unii…). Viața mea e uneori despre întâlniri și frustrări – cauzate mereu de alți oameni – despre campanii și bugete (făcute pentru alți oameni) și alteori despre ce îmi place, ce mă face fericită și, coincidență, tot despre oameni! Dacă aș vorbi doar despre publicitate și cât de fascinantă e cercetarea de piață sau despre GRP aș fi ori blogul Nielsen, ori blogul unei companii de media oarecare. De la Nielsen știi la ce să te aștepți, de la oameni nu. De-aia blogul meu nu e nici mamă surogat pentru youtube sau alte lucruri. O parte a evoluției internetului, slavă cerului, e că acum dacă vrei să te distrezi te duci pe 9gag sau collegehumor. Dacă vrei știri te duci  pe BBC, pe site-ul unui ziar, al unei reviste, găsești ceva modalitate de a fii la curent care îți pare utilă și ai rezolvat.

2 dacă nu am ceva util sau interesant de adăugat, nu văd de ce aș copia de la alții

Toate site-urile astea sunt colective de oameni care scriu doar despre un subiect anume și scriu bine, sunt plătiți pentru asta – atunci rezultă că nu aș vrea ca blogul meu să fie colecție de link-uri interesante sau agregator de conținut pentru că e echivalentul de pe internet al unei persoane care citește toate cărțile și știe teoria dar tot ce face e să o regurgiteze fără înțeles când se întâlnește cu prieteni sau în întâlniri. Cine vrea asta? Întâlnirile între mine și prieteni există nu ca să le povestesc cărți sau filme, există ca să aflu ce le place și ce îi interesează și să le sugerez chestii noi care ar putea să îi ajute. De-aia nu mai scriu despre cartea x sau cartea y decât dacă o parte din mine e convinsă că ar fi interesați și alții sau mă ajută să îmi construiesc o părere vizavi de un subiect. Poate dacă atinge o coardă sensibilă și mă face să gândesc o să scriu despre asta. Mi-am dat seama că e mai ușor să îmi văd de treabă și lucrurile se vor rezolva de la sine. Cine înțelege și vrea, bine. Pe internet nu datorezi nimic nimănui

3 există ceva interesant în proces

scrisul pe blog (pe lângă efecte terapeutice și de îmbogățire a vocabularului sau tehnicii) e o formă de pus ordine în gândire, cel puțin pentru mine. Într-o lume în care totul e doar facebook, twitter, 140 de caractere aici, o poză acolo, un comentariu, un like, o mână în aer la concert disperați să prindem o poză bună de pus pe facebook să le arătăm altora ce-am făcut, nu pot să nu mă gândesc că nimic nu contează și dacă eu pățesc ceva mâine, o să rămână în urmă doar niște poze și caractere despre ce-am mâncat la prânz sau unde am fost pe data de 3 februarie la ora patru jumate. Ce spune asta despre mine? Mai nimic. Nu că blogul ar spune ceva mai substanțial (până la urmă viața e despre ce faci, oamenii pe care îi întâlnești și rezultatul fuziunii, mai puțin obsesia noastră cu întrebarea „cum o să ne țină minte alții atunci când n-o să mai fim?”) dar spune mai multe decât dacă aș întâlni pe cineva la cafea și aș fi mai preocupată de faptul că lumina nu mă lasă să fac o poză pentru facebook 🙂

So anyway, povestea pe scurt e că încă am blog nu pentru că mă omor neapărat după scris și povestit, ci pentru că șansele să descoperi oameni interesanți sunt mai mari atunci când lumea știe cum gândești și par să dureze mai mult decât „prieteniile” fondate pe baza intereselor comune gen muzică și imagini de pe net care ne plac. Deși uneori fix de aia ai nevoie 🙂 Pe mine mă atrag oamenii cu care am ceva interesant de povestit, cu care pot să mă cert pe marginea unui subiect și evident nu am cum să mă cert și să aflu lucruri noi fără să știu cum gândesc alții. Dacă vin ei la mine, cu atât mai bine. Eu o să scriu pe blog și o să îi aștept 🙂