despre cum „Nudge” nu e totul

Că tot am aberat despre subiectul „Malcolm Gladwell vs. internet”, o să aberez un pic despre altă carte destul de cunoscută și adoptată mult prea rapid de mult prea multă lume care o consideră a fi noua biblie în materie de comportament uman.

E o carte interesantă care e pe lista „de citit” pentru tot ce înseamnă behavioural economics și choice architecture sau alte subiecte recente care au captat atenția oamenilor din publicitate și parlamentarilor. Nudge propune o idee simplă: schimbări mici și mărunte în puncte cheie pot schimba dramatic comportamentul oamenilor (ca să pornesc de la premiza că nu vorbesc de una singură despre ea). Problemele cărții, minunată de altfel după ce o citește toată lumea: propune soluții care presupun că alegerile noastre și comportamentul sunt total individuale. Că tot ce alegem alegem singuri și de capul nostru. Cealaltă problemă e că aparent, toate sunt gratuite! Nu trebuie doar decât un pic aici și un pic dincolo și lumea o să facă ce vrem. E foarte simplu să spunem că „așa e” după ce citim cartea și înțelegem premiza de la care pornește (și am văzut destulă lume să facă asta). Realitatea e că dacă punem sub semnul întrebării, nu mai suntem așa siguri cât de bun e răspunsul din carte. Atunci când ceva nu funcționează, soluția nu e (mereu) să aplicăm ce am învățat în Nudge, soluția e să regândim totul de la zero.

Exemplul sănătății e destul de bun, nu e ușor să aplici mici schimbări și să aștepți mari efecte; o fi Thaler consilier al prim-ministrului aici, dar nu peste tot merge cu sugestia:

“As researchers, we’re paid to be skeptical, to say, ‘OK, well that’s interesting. Let’s now see where the evidence is,’” Marteau said. “Will this not only change behavior, but will it result in sustained change and sustained change that is large enough to be able to achieve the scale of change that’s needed to have an impact on population health?”

Mi se pare normal să nu meargă ținând cont de faptul că multe probleme medicale moderne (a se citi stres, anxietate, depresie, obezitate) apar din cauze care nu țin doar de noi. Pe lângă faptul că obezitatea apare din cauză că mâncăm mult și nu putem să ne oprim (pentru că are gust bun!), apare și din motive sociale: ai colegi obezi, ai rude care mănâncă mult și te influențează și tot așa. Există multe studii la îndemână care să povestească despre asta mai bine decât mine oricum. Dar până și contextul, luat de unul singur, nu e suficient. E un efort susținut.

”The companies that realize the future of health is about life and happiness rather than sickness, death, and medical solutions are the ones that will lead in the next decade”

Chestia asta mi se pare importantă – pentru că acum citesc o carte care se leagă fix de problema asta (Against Health: How Health Became the New Morality) și felul în care bolile sunt abordate, de la cea mai simplă raceală. În capitalism (spune cartea), definiția bolii o reprezintă imposibilitatea de a munci.

Atunci normal că dacă pornim de la premiza asta nu o să se vindece foarte mulți (de la bun început), cam la fel cum după un regim în care ai slăbit nșpe kilograme te îngrași la loc. Nu ai tratat simptomele corecte 😀 De-aia urăsc ideea de regim și cure cu ceai, varză sau supe care promit miracole în 3 zile, ca la Hollywood. La Hollywood au altă motivație pentru a slăbi: milioanele de dolari. Funcționează al naibii de bine 😀