I’m in love

Venind in Bucuresti o data la cateva luni, in cazul asta vreo sase, nepunand la socoteala ultima vacanta petrecuta in Bulgaria (such is life), observ schimbarile prin care trece Bucurestiul. Bucurestiul, orasul pe care toti iubesc sa il urasca, pe care si eu il uram.

Nu stiu ce s-a intamplat in astia 2 ani de cand am plecat dar zilele astea toata lumea iti zice buna ziua si la revedere cand intri in magazin. Anul trecut, cumparand paine, cel mai banal lucru posibil, era mai socata tanti de dupa tejghea ca i-am dat buna ziua. Acum sunt eu socata ca lumea se uita la tine si iti zice un buna ziua, cu ce va pot ajuta. Unii chiar ajuta, altii se fac ca ajuta dar sa zicem ca intentia conteaza. Unii nu prea stiu de ce lucreaza unde lucreaza (gen librarii in care intri si intrebi unde e o carte dar nici ei nu prea au habar) dar nu e atat de rau. Daca ai timp, evident.

Simt ca nu mai locuiesc pe aceeasi strada de cand vine cineva de la ADP sau ceva si face curat aproape in fiecare zi. Nu mai vad aceeasi femeie de serviciu spetindu-se de la scara la scara incercand sa pastreze curat. Evident inca exista nesimtiti pe alocuri, din categoria celor care umplu pubelele si lasa totul pe langa in loc sa puna inauntru. Dar e ok pentru ca nu-i vezi decat daca iesi devreme. Pana sa te intorci seara nu mai e nimic. Imi creste pipota, vorba lui tata. Vad piste pentru biciclete, chiar daca se parcheaza sau se merge pe ele. Trotuarul e uneori prea mic pentru a gazdui pe toata lumea. Dar vad si biciclisti si vad oameni care chiar poarta casti, nu doar cretini care au senzatia ca daca nu porti casca esti mai barbat/curajos/orice altceva. Si ma bucur din nou.

Vad ca se intampla lucruri si nu ma mai simt cuprinsa de apatie ca acum cativa ani cand functionam doar din inertie, vazand ca nimeni nu face mai nimic. Nu intelegeam rostul criticilor aduse Bucurestiului cand lumea se uita aiurea atunci cand ridicam un gunoi care nu era al meu de pe jos si-l bagam in cos. Vad un oras inca sufocat si cu trafic gatuit de fiecare aversa ce il loveste, cativa soferi de-a dreptul isterici dar vorba cuiva, trec printre ei calma, ca un calugar budist. Nu ma mai fluiera atata lume pe strada si nici nu se mai holbeaza la mine daca am casti in urechi. Desi uneori, in unele magazine pana si reprezentantii de vanzari te masoara din cap pana in picioare si te simti ca in fata plutonului de executie. Nu ca ti-ar pasa de ce gandeste fiecare in parte dar devine dubios dupa 2-3 magazine in care se intampla acelasi lucru. In alte locuri as putea sa-mi fac parul verde, sa ma imbrac in mov cu picatele si sa nu se uite nimeni la mine. Oare nu eram suficienti incat lupta pentru individualitate si unicitate si mai stiu eu ce sa fie o chestie obisnuita? Sau nu destui care sa faca ceva ‘altfel’?

Nu stiu daca am devenit o masochista sau pur si simplu mai toleranta, dar acum vin cu placere in Bucuresti. (aia care ma citesc din 2005, puteti sa-mi luati temperatura, stiu)